Renunțând la ceea ce am crezut că sunt „drepturile mele”

După absolvirea liceului, am plecat din Botoșani spre Timișoara, unde am urmat studii universitare și postuniversitare în domeniul asistenței sociale și am avut privilegiul, cât am fost studentă, să mă implic în lucrarea cu copiii și cu tinerii din cadrul Bisericii Elim. În acest context, am auzit de oportunitatea de a face misiune în Namibia, iar în anul 2013 am decis să merg acolo, inițial pentru trei luni și ulterior pentru vizite mai scurte. Eram preocupată de dezvoltarea profesională și am lucrat atât în Timișoara, cât și în Anglia, observând că oriunde am fost, lucrurile îmi mergeau bine, începeam să câștig destul de bine și să am o viață liniștită. Totuși, simțeam că, de fapt, nu aceasta este cu adevărat binecuvântarea care o are Dumnezeu pentru mine: o viață comodă în care toate să-mi meargă bine, iar eu să merg regulat la biserică, devenind un creștin de rutină, doar pentru a-mi liniști conștiința că totul este bine.

Ultima oară am fost în Namibia în 2018, iar vorbele unui misionar mi-au rămas în minte: „chiar dacă am avea dreptul la un lucru, dacă trebuie să renunțăm la el de dragul lui Hristos, haideți să facem asta!”

Atunci am înțeles că poate aș avea dreptul la anumite lucruri, la o viață normală în care să mă bucur de ceea ce câștig prin munca mea, dar că dacă voi renunța la ele de dragul Său, bucuria cerească care va umple inima mea nu va avea măsură. Atunci m-am hotărât să renunț la serviciu, cu gândul de a mă întoarce în Africa pe termen lung.

Dar Dumnezeu avea alte planuri. În vara aceea am fost la o tabără de misiune unde am urmat cursul Kairos. Acolo am aflat cât de multe grupuri etnice din lume sunt neevanghelizate, cât de mulți oameni nu au auzit niciodată de Isus în zilele noastre și am rămas șocată. După multe frământări și confirmări din partea Domnului, am hotărât să mă înscriu la Centrul Român de Studii Transculturale (CRST) pentru a afla mai multe despre popoarele neevanghelizate și despre ce am putea face noi ca și creștini în privința aceasta. 

La CRST am aflat că una dintre cele mai mari nevoi este în lumea musulmană, că cei mai mulți dintre oamenii aceștia nu au auzit niciodată despre Hristos și că astăzi, biserica creștină crește cel mai rapid în țări precum Iran, unde multor musulmani Isus li se descoperă prin vis sau vedenii. Domnul îmi vorbise și în perioada în care am fost în Anglia despre lumea musulmană, participând la o conferință organizată de Reaching Muslim Peoples, în Oxford, dar la momentul acela nu puteam accepta că Domnul mă vrea în altă parte, decât în Africa. Însă toate evenimentele care au urmat mi-au confirmat că este nevoie de mine în alte locuri, printre alți oameni. Începusem să strâng „totul în inimă” ca Maria, iar unul dintre lucrurile care mi-au rămas adânc întipărite a fost mărturia unui misionar român plecat cu familia lui în Irak. Astfel, m-am hotărât să merg acolo în perioada 27 ianuarie – 20 martie 2020, pentru practica transculturală.

Dincolo de activitățile pe care le voi desfășura la centrul de predare a limbii engleze și în biserica locală, dincolo de puținul pe care îl pot eu face acolo, doresc să mă duc în Irak pentru a le transmite un mesaj creștinilor de acolo și anume: creștinii din România sunt alături de voi! Se roagă pentru voi, nu stau nepăsători gândindu-se doar la ei, sunt gata să întindă o mână și fraților în Hristos care sunt departe și pe care deși nu îi cunosc, totuși îi iubesc! De aceea nu vreau să plec singură acolo, vreau să plec însoțită de rugăciunile dumneavoastră. Cereți-I Domnului să pot fi cu adevărat o binecuvântare pentru localnici și să mă las mereu folosită așa cum vrea El.

Ca studentă CRST, practica de weekend am hotărât să o desfășor la Biserica Sfânta Treime din Agigea și am zis înaintea Domnului: „dacă nu voi fi în stare să fac o diferență pentru acești tineri români, din familii creștine, cum voi fi în stare să fac ceva într-un context mult mai radical? Doamne, Te pun la încercare!” Am luat lucrurile destul de în serios, am început să mă pregătesc și să mă rog cel puțin jumătate de oră săptămânal, cerând ca Dumnezeu să lucreze în inimile tinerilor. Dumnezeu m-a surprins enorm. Credeam că eu trebuie să mă dăruiesc și să fiu o binecuvântare pentru ei, însă nu mă gândeam că ei și întreaga biserică vor fi o așa mare binecuvântare pentru mine. Când am început practica, mulți dintre frații de la Agigea nici măcar nu știau cine sunt, dar acum, înainte să plec în misiune, am văzut fețe înlăcrimate care au venit și m-au încredințat în mâna Domnului! Sunt copleșită și mă înfior când mă gândesc că nu merit.

Absolvirea bate la ușă și mi-aș dori să am o listă precisă cu pașii pe care trebuie să îi fac în viitor, dar adevărul este că nu o am. Sper din toată inima ca la întoarcerea din această călătorie, să nu mă întorc cu mâna goală, ci cu anumite confirmări clare.

Bianca R.

studentă CRST în anul II, membră în Biserica Penticostală Mesia din Botoșani

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*