Fascinantul bate obișnuitul

În urmă cu câțiva ani, în India, un băiețel de cinci ani, numit Prince, a căzut într-un puț de irigație ce fusese de curând forat și care avea o adâncime de 18 metri. În timp ce soldații au săpat un tunel printr-o fântână părăsită, o cameră de televiziune, coborâtă în groapă, a surprins imagini tulburătoare ale copilului ce plângea deznădăjduit în întuneric, la o adâncime de șase etaje.*

Primul ministru Manmohan Singh, a fost într-atât de mișcat de chinul copilului, încât se citează că „se ruga pentru eliberarea neîntârziată a lui Prince și pentru sănătatea lui.” De asemenea, el a promis că va plăti pentru îngrijirea medicală a băiatului. Operațiunea complexă de salvare a băiatului a captivat atenția milioanelor de telespectatori, care urmăreau transmisiunile în direct și a stârnit rugăciuni în biserici, moschei și temple pe cuprinsul întregii țări.

Până la urmă, după un chin ce a durat 50 de ore, de sub pământ a apărut un soldat ce-l purta în spate pe micuțul Prince. Acesta a fost întâmpinat de urările a mii de oameni ce se adunaseră la locul faptei, în timp ce milioane de telespectatori din India au jubilat văzând salvarea băiețelului de la moarte sigură.

În timp ce Prince aștepta echipa de intervenție, în alte locuri din India și din lume, 39000 de copii de vârsta lui sau mai mici mureau din pricina unor boli care puteau fi prevenite sau tratate cu ușurință. În lume mor inutil 13 copii pe minut (dintre aceștia, patru sunt din India**), însă, în contrast cu situația micuțului Prince, nu multora pare să le pese.

Această situație evidențiază o problemă a gândirii umane, a luării de decizii și a acțiunii. Atenția noastră este captivată de evenimentele emoționale.

Creștinii nu sunt imuni față de această problemă. Care sunt lucrurile care ne determină să dăm atenție, să dăruim, să ne rugăm și să acționăm? Imaginile intense. Evenimentele dramatice. Ceea ce ne captivează emoțiile și imaginația este ceea ce ne va da un imbold pentru a acționa, a ne ruga și a dărui banii noștri.

În urmă cu cincizeci de ani, Jo și cu mine eram profund mișcați de întâmplări despre grupuri etnice primitive/gen epoca de piatră, din America de Sud – Continentul Neglijat. Limbile acestor grupuri nu erau cunoscute și nici nu fuseseră vreodată scrise. Nevoile lor fizice, educaționale și spirituale erau imense. Nu era de mirare că inimile noastre erau impresionate de dificultățile lor. Nu era de mirare că am studiat lingvistică, antropologie culturală, alfabetizare și traducerea Bibliei. Nu era de mirare că am plecat cu bucurie în Brazilia.

Și nu era de mirare că am fost șocați și uimiți să-i auzim pe liderii Wycliffe din Brazilia spunându-ne: „Nu, nu puteți merge încă la un grup etnic. Întâi, trebuie ocupate pozițiile de sprijin administrativ.”

În loc să învăț un limbaj nescris și să traduc Biblia în acea limbă, am administrat un birou de misiune în Rio de Janeiro. În loc să învețe un grup etnic să citească, Jo a administrat o casă de oaspeți a misiunii.

Cei ce s-au ocupat de recrutarea misionarilor s-au concentrat mai ales pe întâmplările dramatice – cu un impact emoțional ridicat, întâmplări care au avut loc în cadrul primului contact al altor misionari cu băștinașii. Cei care au răspuns unor astfel de întâmplări erau potențiali traducători, asemeni lui Jo și mie.

Între timp, cei ce se ocupau de recrutare nu prea au dat importanță necesității de a avea în echipă persoane care să se îndeletnicească cu munca de administrare care de fapt îi susține pe lingviști/traducători. În cele din urmă au sosit în Brazilia douăzeci de oameni de întreținere – secretare, învățătoare, mecanici, dulgheri și administratori. Sosirea lor ne-a eliberat numaidecât pe Jo și pe mine și încă vreo alți doisprezece traducători, care ocupaseră astfel de slujbe înainte, și ca urmare am putut merge la grupurile etnice care așteptau.

De atunci încoace, s-au schimbat multe în domeniul misiunii transculturale, cum ar fi: utilizarea tehnologiei de înaltă performanță, facilitarea călătoriilor, parteneriate cu cetățeni locali cu un nivel ridicat de educație, alianțe strategice cu alte organizații, concentrarea pe țări cu acces restricționat. Cu toate acestea, în majoritatea agențiilor de misiune a rămas încă o nevoie care nu s-a schimbat, și anume nevoia ca oameni competenți să îndeplinească slujbe obișnuite dar absolut necesare.

Numai la Wycliffe sunt disponibile câteva mii de posturi deschise în două sute de categorii de slujbe. Dintre aceste categorii, doar câteva zeci au legătură directă cu lingvistica, alfabetizarea sau traducerea Bibliei. Mai mult de 150 de categorii sunt slujbe relativ obișnuite. Slujbe simple dar absolut necesare pentru traducătorii Bibliei, precum este slujba de brutar și bucătar pentru soldații flămânzi de pe linia frontului. 

Este nevoie ca bisericile să se disciplineze în a lua decizii bine gândite, atunci când alocă oameni, rugăciune și fonduri pentru aspecte importante și strategice ale misiunii transculturale.

Dacă bisericile acoperă doar nevoile care au impact emoțional ridicat, atunci ele sunt asemenea armatei indiene care a muncit 50 de ore ca să-l salveze pe micuțul Prince, în timp ce, în aceeași țară, pe parcursul celor 50 de ore, au murit în mod inutil alți 12.000 de copii, din pricina unor boli ce puteau fi prevenite.

Isus Însuși a spus: „pe acestea trebuia să le faceți, şi pe acelea să nu le lăsați nefăcute.” (Matei 23:23)

*„India Rejoices at Child’s Rescue.” MSNBC. 23 iulie, 2006

**„Ashling O’Connor in Bombay.” The Times. 24 iulie, 2006

Sursa: A Kick in the Pants, de Jack Popjes

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*