Lecții din istoria bisericii nord-africane

de Mons Gunnar Selstø & Frank-Ole Thoresen

Îmbrățișând o teologie a „unității în diversitate”

Povestea modului în care biserica timpurie s-a extins în Asia Mică și a prins rădăcini în Europa este lucru cunoscut. Cu toate acestea, povestea modului în care s-a extins pe partea opusă a Mediteranei, în Africa de Nord, este mai puțin cunoscută. La un moment dat, cele mai mari orașe din Imperiul Roman erau, pe lângă Roma, Alexandria în Egipt și Cartagina în Tunisia de astăzi.

Aceste orașe au devenit și fortărețe pentru biserica creștină. Primii gânditori creștini, cum ar fi Tertulian, Ciprian și Augustin, s-au născut în Africa de Nord și au slujit în Cartagina. Cu o istorie atât de mândră, am putea fi nedumeriți de rezultatul expansiunii arabe în regiune, începând cu secolul al VII-lea. Mulți savanți s-au luptat cu întrebarea de ce biserica nu a putut face față noilor stăpâni.

Există mai mulți factori care ar putea face parte din răspuns. Cu toate acestea, am selectat doi care ar putea să ne învețe ceva și pe noi, în vremea noastră:

  1. Lipsa de unitate a bisericii. În decursul celor 300 de ani până la expansiunea arabă în regiune, au fost înființate două biserici separate, iar dezbinarea dintre cele două era tot mai mare. Se stigmatizau reciproc ca fiind false, iar eforturile de unificare au eșuat întotdeauna. Această dezbinare evidențiază o tensiune importantă între biserică în calitate de entitate globală și de entitate locală, contextualizată.
  2. Resentimentul indigenilor față de conducătorii străini și față de identitatea lor religioasă. Populația locală berberă se pare că a ales o „religie a diferenței” – afilierea la o biserică alternativă a făcut parte din identitatea națională berberă și din opoziția lor politică.

Se ridică întrebarea dacă astfel de dinamici ar putea aduce clarificări și asupra dezvoltării bisericii contemporane.

Contextualizare sau unitate?

Mișcarea donatistă, care a prins rădăcini printre berberi, s-a evidențiat după ce creștinismul a devenit religia romană oficială. Biserica catolică a rămas, din punct de vedere politic și cultural, credincioasă Imperiului Roman, în timp ce biserica donatistă a reprezentat o mișcare eclaziastică mai naționalistă. A fost modelată de comunitatea indigenă berberă. A adoptat o poziție dogmatică fermă și conservatoare, însă a inclus o formă de exprimare mai carismatică. Biserica donatistă s-a mândrit cu moștenirea ei africană, cu învățătura lui Tertulian (foto) cu privire la o ucenicie radicală și la puritatea vieții creștine și cu identitatea ei de biserică martir.

Biserica catolică, pe de altă parte, a subliniat universalitatea bisericii, învățăturile lui Tertulian cu privire la unitatea bisericii și slujirea ei în societate. A lucrat cu nerăbdare să se adapteze noului statut de biserică a Imperiului Roman.

Așadar, conflictul dintre biserica catolică și cea donatistă ar putea fi considerat reprezentativ pentru tensiunea dintre biserică în calitate de entitate globală și locală, iar donatiștii erau considerați o amenințare față de unitatea bisericii1. A inclus:

  • o tensiune politico-religioasă între biserica romanizată „globală” și biserica în calitate de credință integrată contextual; și
  • o tensiune între uniformizarea limbii și exprimării și nevoia de a păstra o identitate creștină locală.

Cu toate acestea, când vorbim despre lucrarea misionară de astăzi, probabil ne întrebăm dacă unitatea trebuie să presupună unitate organizațională și uniformitate culturală creștină. Probabil misionarul ar trebui mai degrabă să încurajeze o „unitate în diversitate”2, unde caracteristicile culturale sunt stimulate și nu văzute ca o piedică în calea unității creștine.

Ar trebui, de asemenea, să acordăm o mai mare atenție istoriei bisericii donatiste atunci când vorbim despre biserica din nordul Africii – nu în ultimul rând pentru că biserica donatistă a rămas fermă pe poziție în fața expansiunii islamice, în timp ce biserica catolică a fugit.

Mai mult decât atât, suntem tentați să ne imaginăm împreună cu L.R. Holme:

Dacă biserica ar fi reușit să pună stăpânire pe marea masă a triburilor berbere, dacă ar fi putut înrola sub steagul lui Hristos tot entuziasmul care ulterior a susținut cauza islamului, ar fi fost posibil nu doar ca sarazinii să nu izbutească să zdrobească creștinismul african după cucerirea provinciei, dar ar fi fost posibil ca ei să nu cucerească niciodată provincia. Așa cum era, învățătura care rezona puternic cu gândirea berberă a fost condamnată de către liderii bisericii ca fiind imperfectă, iar cei care o credeau și o învățau au fost supuși interdicției autorităților ecleziastice și seculare.3

Cu toate că uneori poate fi dureros pentru cei implicați în misiune, atunci când o biserică autohtonă caută separarea și independența sau stabilește practici nefamiliare și străine, totuși, misionarul modern ar trebui să se întrebe dacă nu cumva biserica pur și simplu a ajuns la maturitate.

Biserica între centrul și periferia culturii

Berberii erau în mod tradițional nomazi și au rămas în mare parte o comunitate rurală. Ei nu au fost niciodată tentați de cultura orașelor, care a fost puternic influențată și dominată de către imigranții romani și moștenirea lor culturală. Societățile berbere erau organizate în conformitate cu structurile tribale, opunându-se în mod inerent statului centralizat, controlat de Roma.

De-a lungul secolelor, orașele din nordul Africii au devenit treptat centre administrative, populate de elite politice, financiare, militare și religioase. Biserica catolică, limba latină și modul de viață roman dominau în fiecare aspect. Așadar, berberii, cu toate că reprezentau populația indigenă și constituiau majoritatea etnică, au rămas periferici din punct de vedere cultural, lipsindu-le influența, cât și reprezentarea politică, financiară și culturală.

Mai multe studii au demonstrat cum convertirile religioase și dezvoltarea religioasă a diferitelor grupuri au fost adesea interconectate cu dinamici socio-politice și etno-politice mai mari și, în consecință, trebuie interpretate prin astfel de lentile.4

Experiențele de marginalizare etnică și culturală pot juca un rol semnificativ în consolidarea identității etnice a unui grup, în opoziție față de dominator.

Cu toții suntem afectați 

de cultura și societatea

din care facem parte.

Istoria populației berbere din nordul Africii urmărește un tipar ușor de recunoscut în această privință. Atunci când forțele romane de ocupație au descurajat și persecutat creștinii în primele trei secole, în mod surprinzător, creștinismul a prins rădăcini și a înflorit în cadrul populației berbere. Ulterior, după ce biserica catolică a devenit religie de stat, începând cu anul 380 d.Hr., berberii s-au întors de la biserica catolică înspre donatism și persecuția a continuat. Astfel, identitatea religioasă a continuat să constituie un element de opoziție față de conducătorii străini din zonă, de-a lungul acestei perioade considerabile de timp.

Un tipar similar a fost identificat în diverse alte contexte, inclusiv în vremurile moderne. Un astfel de exemplu este istoria dezvoltării religioase în părți din Africa de Est. Mai multe studii au demonstrat cum opoziția față de grupul dominant din punct de vedere istoric, poporul creștin ortodox amhara, a jucat un rol semnificativ în formarea componenței religioase a Etiopiei de astăzi5:

  • Pe măsură ce populația amhara a colonizat regiunile vestice și sudice ale țării, compoziția religioasă a zonei s-a schimbat.
  • Cu toate acestea, majoritatea grupurilor etnice nu au îmbrățișat creștinismul ortodox. Acestea au apelat mai degrabă la interpretări alternative ale religiei coloniștilor.
  • De exemplu, biserica evanghelică etiopiană Mekane Yesus, puternică din punct de vedere numeric și vibrantă din punct de vedere spiritual, are majoritatea membrilor din grupul etnic oromo, care a suferit o marginalizare culturală repetată sub conducătorii amhara.

Cu toate că dinamicile socio-politice și etno-politice mari pot influența schimbările religioase și convertirile la creștinism, acest lucru nu implică neapărat faptul că convertirile individuale nu sunt autentice. Ci subliniază pur și simplu faptul că reorientarea religioasă nu are loc într-un vid. Cu toții suntem afectați de cultura și societatea din care facem parte.

Fiecare misionar 

transcultural aduce cu el 

o moștenire, atât în ceea 

ce privește teologia, 

cât și cultura.

Mai mult decât atât, ar putea indica faptul că Dumnezeu este la lucru, schimbând condițiile și că Dumnezeu se relaționează la noi, ca oameni aparținând culturilor și societăților. De aceea, este interesant de notat faptul că o dinamică similară ar putea avea loc în regiunea nord-africană în prezent:

  • Numărul de credincioși arabi este mic.
  • Cu toate acestea, de câțiva ani, există rapoarte periodice despre berberi care se întorc la Hristos în Africa de Nord.6
  • Este de remarcat faptul că David Garrison, de exemplu, subliniază impactul folosirii limbii berbere printre creștini, în opoziție cu programul oficial de arabizare și suprimare a culturii tradiționale berbere.7

Mai multe lecții pentru biserica contemporană

Fiecare misionar transcultural aduce cu el o moștenire, atât în ceea ce privește teologia, cât și cultura. Adesea cele două pot fi dificil de deosebit, din moment ce religia este, de asemenea, o parte integrantă a culturii. În consecință, niciun misionar nu este imparțial din punct de vedere cultural, iar mesajul nostru evanghelistic tinde să aibă predispoziții culturale. Nu există nicio diferență în această privință, indiferent dacă moștenirea noastră teologică și culturală este coreeană, nigeriană sau norvegiană. O simplă reproducere a moștenirii noastre bisericești în alte culturi ar putea foarte bine să devină „imperialism eclesiologic”, în care noi, probabil în mod involuntar, impunem tradiția noastră asupra altora. Mai degrabă ar trebui să ne întrebăm care parte a mesajului nostru este indispensabilă și care nu.

Misionarii transculturali trebuie, de asemenea, să ia în considerare aspectele reprezentării politice, financiare și de putere. Fiind străini, din punct de vedere cultural, nu există „spațiu neutru”. Noi întotdeauna reprezentăm ceva. Deși nu este posibil să putem elimina total o astfel de reprezentare, misionarul ar trebui să fie atent la ea și să caute să contracareze influența unor astfel de elemente. Altfel, putem contribui la înstrăinarea bisericii față de contextul ei.

Deschizătorul de drumuri în misiologia secolului 20, Paul Hiebert, a susținut importanța „auto-teologizării”8. Fiecare biserică tânără are nevoie să dezvolte o teologie contextuală, una care are sens din punct de vedere cultural și care răspunde întrebărilor de relevanță culturală. Misionarii ar trebui să încurajeze o astfel de dezvoltare, chiar dacă liderii locali pot să nu ajungă întotdeauna la aceleași concluzii la care ar ajunge misionarul. Acesta poate fi un proces dureros, după cum scoate în evidență istoria bisericii berbere. Cu toate acestea, poate fi și un process de creștere pentru misionar, pe măsură ce moștenirea bisericii noastre este provocată și poate duce la dialoguri care să ofere noi perspective. Bisericile de la nivel global au de câștigat din a îmbrățișa „unitatea în diversitate”. 

În lumea occidentală contemporană, această provocare este la fel de validă în ceea ce privește bisericile imigrante care apar în mijlocul ei. „Bisericile majoritare” din Occident trebuie să analizeze cum se pot relaționa la noile biserici imigrante în așa fel încât afluxul de creștini din Sudul Global să poată avea o contribuție pozitivă spre revigorarea și reinterpretarea creștinismului în vest.


Note de subsol:

1 Chris J. Botha, „The Extinction of the Church in North Africa,” în Journal of Theology for Southern Afrika 57 (Decembrie 1986): 24-31.

2 Harding Meyer, That All May Be One: Perceptions and Models of Ecumenicity (Grand Rapids: Eerdmans, 1999), 93.

3 L. R. Holme, The Extinction of the Christian Churches in North Africa, Prima ediție, 1898 (Leopold Classic Library, 2016), 253.

4 Øyvind M. Eide, Revolution and Religion in Ethiopia. The Growth and Persecution of the Mekane Yesus Church 1974-1985 (Oxford: James Currey Ltd, 2000), 15-22, 85-93.

5 Hassen Mohammed, The Oromo of Ethiopia. A History 1570-1860 (Cambridge, 1990), 77. Arne Tolo, Sidama and Ethiopian. The Emergence of the Mekane Yesus Church in Sidama. Studia Missionalia Upsaliensia (LXIX. Uppsala, 1998), 279-82. 

6 Bruce Maddy-Weitzman, „The Berber Awakening” în The American Interest, volumul 6, numărul 5 (1 Mai 2011), și David Garrison, A Wind in the House of Islam: How God is Drawing Muslims Around the World to Faith in Jesus Christ (Colorado: Wigtake Resources, 2014), 81-98. 

7 Ibid., 93-94.

8 Paul G. Hiebert, Anthropological Insights for Missionaries (Grand Rapids: Baker Book House, 1985), 193-224.

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*