James Gilmour

Apostolul mongolilor

James Gilmour a fost al treilea din cei șase fii ai lui James și Elizabeth Pettigrew Gil-mour, născut la Cathkin, Scoția, pe 12 iunie 1843. Strămoșii lui erau oameni evlavioși. Bunicul și bunica lui mergeau pe jos în fiecare duminică la Glasgow, la 8 kilometri distanță, pentru a se închina în Biserica Congregațională. Credincioșia celor doi, care se întorceau acasă în serile întunecoase și geroase de iarnă luminând calea cu un felinar, a impresionat profund comunitatea. Părinții lui James au păstrat aceeași integritate și evlavie. Pentru mama lui era o bucurie deosebită să-și adune fiii în jurul ei în fiecare seară și să le citească povestiri misionare. Se presupune că atunci a fost plantată în inima lui dorința de a descrie întâmplările de pe câmpul de misiune. James a beneficiat de educație la școli bune, mai întâi la Cambuslang și mai apoi la Glasgow.

Avea abilități deosebite pentru învățarea limbilor străine și strălucea în special la latină și greacă. Secretul succesului lui îl reprezenta valoarea inestimabilă pe care o acorda timpului. Nu pierdea de bună voie nici măcar o oră. A ales să devină misionar pentru că lucrătorii care erau dispuși să meargă în afară erau mai puțini decât cei care rămâneau acasă, iar pentru el „sufletul unui indian este la fel de prețios ca sufletul unui englez, iar Evanghelia este la fel de mult pentru chinezi, cât este pentru europeni”. Când s-a alăturat Societății Misionare Londoneze, a fost trimis la Colegiul Cheshunt pentru instruire suplimentară. Acolo a studiat Biblia cu atâta seriozitate, încât sufletul lui a fost înflăcărat de dragoste pentru păgânii care piereau. Lumina lui strălucea puternic și pe frontul de acasă: seara susținea singur servicii de evanghelizare în aer liber, sau discuta despre Hristos cu muncitorii de pe marginea drumului sau cu fermierii de pe câmp.

În cele din urmă a fost repartizat pe câmpul de misiune din Mongolia și pe 22 februarie 1870 și-a început călătoria cu vaporul din Liverpool. A fost numit capelanul navei, iar noaptea le vorbea despre mântuire tuturor membrilor echipajului care făceau de strajă. Ulterior a descris astfel aceste momente: „Toți cei aflați la bord au avut oportunități repetate de a auzi Evanghelia, cât puteam să o exprim de clar.”

Pe vremea când Gilmour a ajuns pe câmpul de misiune, Mongolia cuprindea un teritoriu vast, care se întindea de la Marea Japoniei la est, până în Turkistan la vest, o distanță de aproape 5.000 de kilometri, de la Rusia în nord, la Marele Zid Chinezesc în sud, o distanță de aproape 1.500 kilometri, iar în centru aflându-se Deșertul Gobi. Triburile nomade care populau acea regiune trăiau iarna în corturi sau colibe primitive, iar în timpul verilor aride căutau cele mai bune pășuni pentru turmele lor. Teritoriul era răvășit de furtuni teribile de nisip. Religia care a prins rădăcini în partea sud-estică era budismul. Misionarul a fost impresionat de nenumăratele temple mărețe și reverența pe care oamenii o aveau pentru locurile lor sfinte. Gilmour și-a dat seama că este nevoie să adopte la rândul lui un stil de viață nomad și să facă față greutăților impuse de acesta, pentru a duce Evanghelia oamenilor.

Procesul învățării limbii s-a dovedit a fi unul anevoios. A făcut o călătorie de o lună prin deșert până la Kiachta, întrebând oamenii cum se numesc diferite obiecte și alcătuindu-și un vocabular. A angajat un profesor de limbă care era însă atât de încet încât misionarul simțea că nu progresează deloc. Se simțea foarte singur, neînțeles de nimeni, ca profetul Ilie. Înțelegea mai bine ca oricând singurătatea lui Hristos.

Cu toate acestea, nu a pierdut din vedere ținta sa și motivul pentru care venise în acel teritoriu îndepărtat. La finalul anului 1870, a ajuns să locuiască în același cort cu un mongol, care l-a primit și i-a arătat ospitalitate. Acolo Gilmour a petrecut trei luni, a învățat limba în scurt timp și a căpătat o înțelegere reală a felului de gândire al nativilor, pe care i-a găsit extrem de simpli în gândire. El îi învăța că Dumnezeu era pretutindeni și nu avea o formă limitată. Mongolii nu puteau înțelege atunci cum putea Isus să stea la dreapta Lui. Mai mult decât atât, dacă Dumnezeu este omniprezent, cum faci să nu calci pe El?

Nicio greutate nu era prea mare pentru acest misionar dedicat. Mergea pe jos pentru a economisi banii pe care i-ar fi cheltuit pe cămilă, iar cortul lui era în același timp locuința lui, capelă și dispensar. James Gilmour urma exemplul Stăpânului, vindecând bolnavii, atât cât putea și cu puținele și simplele remedii pe care le avea la îndemână. La finalul anului 1874, după patru ani de muncă asiduă, nu avea nici un convertit, nu putea nici măcar să catalogheze pe cineva drept interesat de creștinism. Se părea că oamenii nu aveau nevoie de ceea ce oferea Evanghelia. Dacă l-ar fi întrebat cineva pe Gilmour despre faptul că nu avea încă nici un convertit, se prea poate să fi răspuns că treaba lui este să planteze sămânța, iar a Domnului este să facă să crească, la timpul Lui.

În casa unui cunoscut din Peking, Gilmour a văzut o fotografie a domnișoarei Emily Prankard și a auzit familia vorbind adesea despre ea. În orele de singurătate petrecute în deșert, James i-a cerut Domnului să-i pregătească o soție potrivită, care să-l ajute în munca sa. Deși nu o cunoștea pe domnișoară, i-a scris o scrisoare în luna ianuarie cerându-i mâna în căsătorie. În iulie când s-a întors în regiune a aflat că ea acceptase propunerea sa. James le scrisese și părinților săi, însă scrisoarea nu a ajuns la ei la timp. Astfel că au fost foarte surprinși când au primit o scrisoare de la o tânără necunoscută din Londra, care le vorbea despre logodna lor. Unii considerau că își asumă un mare risc căsătorindu-se fără să o cunoască, dar el îi asigura pe toți că i-a cerut Domnului să-i poarte de grijă.

Pe 8 decembrie 1874 s-au căsătorit, iar compania tinerei soții a însemnat foarte mult pentru James. Primul an l-au petrecut aproape în totalitate în Peking, dar în aprilie 1876 cei doi au făcut primul tur corespunzător al Mongoliei. A durat 156 de zile, timp în care ea a învățat limba rapid și cu acuratețe. Experiența a fost însă una dificilă și foarte obositoare pentru ea – au îndurat furtuni de nisip și au mâncat în mod repetat doar mei și carne de oaie. Însă era bucuroasă să îndure toate greutățile, de dragul slujirii.

În călătoriile sale, Gilmour predica unor mulțimi între 130 și 300 de oameni, iar adesea aceștia erau dornici să învețe să cânte cântări creștine. Misionarul afirma că imnurile erau o unealtă foarte puternică de a-L prezenta pe Hristos. Discursurile sale erau simple, pline de ilustrații din viața lui, foarte serioase și directe. Iernile le petrecea la Peking, unde încerca să afle în ce case locuiesc mongolii, pentru a merge să discute cu ei despre Isus. Distribuia exemplare din Biblie și adesea avea prilejul să le citească din ea celor care se adunau în jurul lui să asculte. Aceștia veneau din diferite regiuni ale Mongoliei și astfel Evanghelia ajungea aproape în fiecare colț a țării.

Faptul că distribuia medicamente era o altă unealtă foarte eficientă printre nativi. Cu toate acestea, primea multe cereri amuzante: „Un bărbat vrea să fie inteligent, altul gras, altul vindecat de nebunie, de foame, de consum de tutun sau whisky. Cei mai mulți bărbați vor medicamente ca să le crească barba, în timp ce aproape fiecare bărbat, femeie și copil vrea să aibă pielea la fel de albă ca a străinilor.” După zece ani de slujire, Gilmour era ferm convins că medicina l-a adus în contact cu mulți oameni care altminteri ar fi păstrat distanța.

În 1882, familia Gilmour s-a întors în Anglia pentru o perioadă de odihnă foarte necesară. Aflat acasă, a publicat faimoasa sa carte, „Printre mongoli”. Principalul său mesaj în acea perioadă era ca cei de acasă să se roage mai mult pentru misionari. „Fără rugăciune mă simt ca un scafandru trimis pe fundul unei ape, fără aer; sau ca un pompier trimis într-o clădire în flăcări, ținând în mână un furtun gol; mă simt ca un soldat care trage cu gloanțe oarbe în inamic”.

La sfârșitul anului 1883, soții Gilmour s-au întors în Peking. La începutul lui 1884, James a pornit pe jos, fără medicamente, într-una din cele mai remarcabile călătorii mongole ale sale. Localnicii erau surprinși să-l vadă pe acest străin, cu toate posesiunile sale în spate, umblând pe jos prin țară. În această călătorie spirituală a întâlnit primul său convertit. Acesta i-a spus că de mai multe luni știa de Isus Hristos, însă nu era gata să-și pună încrederea în Mântuitor. Gilmour și acest bărbat au călătorit circa 40 de kilometri împreună, discutând, iar la un moment dat, au îngenuncheat într-un loc retras, s-au rugat împreună și apoi s-au despărțit.

Emily Gilmour s-a îmbolnăvit, iar pe 19 septembrie 1885 a murit, încheindu-se astfel cei 11 ani de căsnicie fericită.

James a continuat să călătorească pe jos ca să economisească bani și îi era interzis accesul în hanuri pentru că arăta ca un vagabond. A închiriat un măgar care să-i ducă bagajele, pentru a părea mai respectabil. Un reprezentant de la Societatea Biblică s-a certat cu un băștinaș, iar disputa aceasta l-a însoțit pe Gilmour oriunde mergea. Oamenii îi spuneau că nu au nevoie de o religie care nu era mai bună decât a lor. A continuat să meargă înainte, semănând cu lacrimi, așa cum puțini misionari sunt chemați să o facă; singur pe câmpul de misiune, trecând prin perioade de depresie, făcea apel la biserica de acasă să se roage pentru el.

Când ajungea într-un oraș nou își instala cortul pe o arteră principală și de dimineața devreme până noaptea târziu vindeca bolnavii, predica și discuta cu cei interesați. Într-o astfel de campanie care a durat opt luni de zile a tratat circa 6000 de pacienți, a predicat în față la 24000 de oameni, a vândut 3000 de cărți, a distribuit 4500 de tractate, a călătorit 3000 de kilometri și a cheltuit circa 200$ și doar două persoane L-au mărturisit în mod deschis pe Hristos.

Tânjea după cineva care să-l ajute pe câmpul de misiune, însă Societatea nu reușea să găsească pe cine să trimită. Când un coleg de lucrare a ajuns în cele din urmă acolo, primul lucru pe care l-a făcut a fost să-l trimită pe James acasă pentru odihnă. Când credinciosul misionar a ajuns în Anglia în 1889, era atât de slab și semnele strădaniei erau atât de evidente pe fața lui, încât prietenii nu l-au recunoscut. A fost atât de încântat să fie din nou împreună cu fiii lui, care au fost trimiși în Anglia după moartea mamei lor. Cartea scrisă de misionar, „Gilmour și băieții lui”, a atins multe inimi.

La timpul potrivit s-a reîntors în Mongolia și și-a continuat slujirea în același fel. La un moment dat s-a îmbolnăvit de febră tifoidă, iar pe 21 mai 1891, în Tientsin, China, a intrat în odihna veșnică a Domnului. Pe măsură ce vestea se răspândea în Mongolia, bărbați puternici, în toată firea, plângeau ca niște copii aflând că Gilmour al lor murise.

[www.wholesomewords.org]

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*