Ultimele articole

Jake DeShazer

Semănând iubire într-un câmp de ură

Atacul de la Pearl Harbor

Mitsuo Fuchida

Mitsuo Fuchida

Pe 7 decembrie 1941, 360 de avioane japoneze au fost lansate de pe portavioane în raza insulelor Hawaii, iar Mitsuo Fuchida a dat faimosul semnal de atac: Tora! Tora! Tora! (Tigru! Tigru! Tigru!). Japonezii au făcut ravagii în flota americană ancorată la Pearl Harbor. La finalul atacului, opt nave de război, trei distrugătoare și trei crucișătoare au fost scufundate sau grav avariate, 188 de avioane au fost distruse, 2.403 oameni au fost uciși și 1.178 au fost răniți.

Fuchida și-a ghidat avioanele înapoi la portavioane și era plin de mândrie pentru ceea ce a realizat  el cu oamenii lui. Atacul-surpriză a fost un real succes și a depășit orice așteptări. Amiralul l-a felicitat, iar ulterior a avut onoarea deosebită de a da personal raportul în fața Împăratului Hirohito.

Însă Fuchida a lăsat în urmă mai mult decât nave și avioane distruse și oameni decedați și răniți. Atacul său a lăsat în urmă o națiune „sudată de focul pe care el și oamenii săi l-au aprins – Statele Unite nu vor avea odihnă până ce japonezii nu vor plăti cu vârf și îndesat.”

Raidul Doolittle

A doua zi după atacul de la Pearl Harbor, Statele Unite ale Americii și Marea Britanie au declarat război Japoniei. Președintele Franklin D. Roosevelt le-a dat ordin Șefilor de Stat Major să bombardeze Japonia cât de curând posibil. Locotenent-colonelului James Doolittle i s-a cerut să plănuiască și să conducă misiunea și acesta a scris în autobiografia sa: „Japonezilor li s-a spus că sunt invincibili. Un atac asupra patriei lor ar aduce confuzie în mințile japonezilor și îndoială cu privire la siguranța pe care o dau liderii lor.”

Șaisprezece bombardiere B-25 „Mitchell” au fost pregătite cu grijă pentru a le permite să decoleze de pe un portavion. Cei 80 de membri ai echipajului erau voluntari, invitați să participe la o misiune periculoasă despre care nu au aflat nimic decât după ce erau deja pe mare, îndreptându-se spre Japonia. Unul dintre aceștia era caporalul Jacob (Jake) DeShazer. Teama lui se amesteca cu sentimentul de onoare și privilegiu de a participa la răzbunarea Statelor Unite pentru carnagiul de la Pearl Harbor. Mânia pe care o simțea împotriva japonezilor, născută în ziua atacului de la Pearl Harbor a crescut și s-a transformat într-o ură profundă și o obsesie de a se răzbuna.

Pe 18 aprilie 1941, bombardierele au început lupta. Paisprezece ore mai târziu, avionul lui Jake a lansat bombele asupra țintei și s-a îndreptat către China. Nu a mai ajuns. Jake și colegii lui de echipaj s-au parașutat în întuneric și au aterizat într-un teritoriu ocupat de armata japoneză. Câțiva au fost executați; Jake și alți patru supraviețuitori au primit pedeapsa cu închisoare pe viață.

Jake DeShazer

Prizonier de război

Timp de 40 de luni, Jake și colegii lui au fost prizonieri de război, adesea bătuți cu brutalitate, torturați, hrăniți insuficient și majoritatea timpului ținuți la carceră, singurii lor tovarăși fiind păduchii, puricii și șobolanii. Uneori îi puneau să stea pe scăunele micuțe cu fața la un zid timp de 16 ore pe zi. Singura sursă de putere pe care Jake o avea era ura lui profundă pentru inamic. În timpul orelor de singurătate Jake și-a evaluat viața. Tatăl lui fusese predicator. Când era copil, în familia lui se făceau rugăciuni și se vorbea despre Dumnezeu. Însă când a plecat de acasă, Jake a lăsat toate acestea în urmă. Iar acum, aflându-se în condițiile acestea oribile, considera că ar fi necinstit să se roage, din moment ce L-a părăsit pe Dumnezeu.

Într-o zi când el și Bob, unul dintre ceilalți prizonieri, au ieșit în curte pentru a plivi buruienile, colegul i-a spus:  „Cred că Isus Hristos este Domn și Împărat și că El este Fiul lui Dumnezeu… Acest război nu se va încheia până când Isus Hristos nu îl oprește”. După o vreme Bob a murit, iar Jake se gândea cum ar putea cineva să-și iubească vrăjmașii când aceștia se poartă atât de rău și-i lasă pe oameni să moară de foame. Alinarea a venit într-o zi când gardienii au început să distribuie câteva cărți în limba engleză printre prizonieri. Volumul râvnit de toți era o Biblie, însă Jake a trebuit să aștepte nouă săptămâni până i-a venit rândul s-o citească, și a avut-o doar pentru 21 de zile.

„Din momentul în care Biblia a fost adusă în celula lui, Jake nu a dormit și nu a lăsat cartea jos aproape deloc. În ciuda faptului că celula lui era întunecoasă și textul în Biblie foarte mic, cuvintele parcă săreau de pe pagină și veneau la el”. El a citit Biblia de la un capăt la altul, începând cu Vechiul Testament și continuând cu Noul. Pe măsură ce citea, devenea conștient că era o prezență în celulă cu el, „Dumnezeu era chiar acolo cu el, apropiindu-se de cineva care era pierdut, singur, abandonat”. Într-o zi, atins de adevărul Evangheliei s-a rugat: „Doamne, chiar dacă sunt departe de casă și chiar dacă sunt în închisoare, îți cer iertare”. Inima lui s-a umplut de bucurie. Știa că este un om nou.

Schimbări

Pe măsură ce a continuat să citească și să studieze Biblia, Domnul i-a vorbit despre a-i ierta pe ceilalți. Într-o zi un gardian l-a lovit intenționat în piciorul desculț cu gheata lui cu cuie, provocându-i o durere cumplită. Prima lui reacție a fost dorința de răzbunare. Însă meditând la versetele pe care le-a memorat, inclusiv porunca lui Isus pentru urmașii Lui de a-și iubi și ierta vrăjmașii, Jake a recunoscut că Isus îi cerea să-și ierte dușmanul și să-i arate dragostea lui Dumnezeu.

Atitudinea lui față de gardian s-a schimbat, a arătat iertare și har, iar acel bărbat a răspuns și el cu bunătate, Jake primind de acum un tratament mai bun. Deși suferea din cauza dizenteriei și a inflamațiilor pe care la avea pe tot corpul, Jake a devenit tot mai conștient de faptul că Dumnezeu era cu el. Dorința lui de a se ruga creștea și a început să strige înaintea lui Dumnezeu, ca El să pună în inimile liderilor japonezi dorința de a capitula. Apoi într-o zi a simțit că Domnul îi spune: „Poți să te oprești acum. Nu trebuie să te mai rogi. Victoria e câștigată.”

„Victoria e câștigată!” Ce promisiune minunată, dar ce o să facă acum că războiul s-a încheiat? Ce se va întâmpla când Împăratul va capitula, lăsând japonezii fără siguranța că sunt invincibili? Apoi, un lucru uimitor s-a întâmplat. Din senin a auzit o voce spunându-i: „Ești chemat să mergi și să le spui japonezilor despre Mine, trebuie să mergi unde te trimit Eu.”

La câteva zile victoria promisă de Dumnezeu a fost câștigată. Gardienii i-au adus uniforma și au zis: „Războiul s-a încheiat. Poți merge acasă”. În următoarele săptămâni s-a întors în Statele Unite, a fost evaluat medical și a mers acasă într-o vacanță de nouă săptămâni. Membrii familiei credeau că toți care au participat la Raidul Doolittle au fost uciși, așa că reuniunea a fost una foarte emoționantă. Jake a devenit o celebritate și era invitat peste tot să vorbească și să-și împărtășească experiența. Dar adânc în inima lui era chemarea pe care Dumnezeu i-a făcut-o, aceea de a se întoarce în Japonia ca misionar.

Când Jake s-a întors acasă, și-a dat demisia din Aviație, a studiat la un colegiu biblic și a cunoscut-o pe Florence, o tânără care primise și ea chemarea la misiune. Prietenia lor a crescut și s-a transformat în dragoste. Cei doi s-au căsătorit, Jake a fost ordinat de către Biserica Metodistă și trimis în slujba misionară în Japonia.

La acea vreme, Jake a scris o scurtă descriere a experiențelor sale din timpul războiului, denumită „Am fost prizonier de război în Japonia”. Editorii au tradus-o în japoneză și peste un milion de exemplare au fost distribuite în această țară.

În timp ce vaporul lor trecea pe sub podul Golden Gate, Jake își amintea experiența din urmă cu șase ani și jumătate când se afla la bordul portavionului USS Hornet, fiind unul dintre cei care urmau să ia parte la Raidul Doolittle. Atunci era un tânăr plin de ură față de japonezi, aflat într-o misiune curajoasă de a-i face pe aceștia să plătească pentru atacul de la Pearl Harbor. Iar acum? Jake a scris din cabina lor de pe vapor: „De data aceasta nu merg să-i atac, ci merg ca misionar. Acum am dragoste și intenții bune față de Japonia. Cât de bine este să merg să înving răul cu Evanghelia păcii!”

Înainte ca Jake și Florence să poată coborî de pe vapor în portul Tokyo, au fost asaltați de reporterii care doreau să-l intervieveze. Datorită articolului pe care l-a scris a devenit faimos și a fost invitat să vorbească în multe locuri. Dr. Kaneo Oda, liderul Bisericii Metodiste din Japonia și-a dat seama că Jake are o oportunitate deosebită să-L mărturisească pe Hristos și s-a oferit să fie traducătorul lui. Sute de oameni se adunau să audă mărturia lui și Dumnezeu folosea aceste întâlniri. În următorii șase ani, Jake a predicat de câte patru sau cinci ori pe zi și mii de japonezi au devenit creștini, inclusivi doi din foștii lui gardieni din lagăr. În acest timp, Florence ținea studii biblice la ei acasă.

Doi războinici se întâlnesc

La un an și jumătate după ce au ajuns în Japonia, povara pe care Jake o simțea pentru evanghelizarea acestei țări l-a determinat să țină un post de 40 de zile, în care să bea doar apă. Și-a vărsat inima în rugăciune pentru Japonia. Într-o zi către sfârșitul postului, un străin a venit să-l viziteze – era nimeni altul decât Mitsuo Fuchida, cel care a condus atacul împotriva Pearl Harbor.

Fuchida i-a împărtășit povestea lui. În timp războiului, viața lui a fost cruțată de nenumărate ori și la finalul acestuia, el tânjea să afle sursa adevăratei păci. Participând ca martor în procese legate de crime de război, el s-a hotărât să afle cum erau tratați prizonierii japonezi de către americanii care i-au capturat. El a fost uimit să audă de Peggy Covell, o tănără în vârstă de 18 ani care le-a arătat japonezilor multă dragoste și le-a slujit. Când a fost întrebată de ce, ea a răspuns: „Pentru că japonezii mi-au ucis părinții în Filipine. Ei i-ar fi iertat pe soldați, știu acest lucru și de aceea fac la fel.” Fuchida a văzut o ilustrație a dragostei lui Dumnezeu.

Apoi, într-o zi, Fuchida a citit relatarea lui Jake despre timpul în care a fost prizonier de război. A fost profund mișcat de hotărârea americanului de a-i ierta pe japonezii care l-au torturat și de a-și pune viața la dispoziție pentru a le sluji. Impresionat de aceste două mărturii, Fuchida și-a cumpărat un Nou Testament și l-a studiat temeinic. Puțin câte puțin, adevărul Evangheliei i-a pătruns inima. „L-am întâlnit pe Isus… i-am cerut să-mi ierte păcatele și să mă schimbe dintr-un fost pilot deziluzionat și plin de amărăciune într-un creștin echilibrat cu un scop de a trăi”. Din acel moment, Fuchida a început să vorbească la întâlniri publice despre Isus și să facă apel la compatrioții săi să se întoarcă la Dumnezeu.

A fost firesc ca cei doi – unul dintre ei a condus atacul împotriva Pearl Harbor și celălalt a participat în primul bombardament împotriva Japoniei – să îngenuncheze unul lângă altul și să-I mulțumească lui Dumnezeu pentru că i-a găsit, i-a mântuit și le-a făcut chemarea de a împărtăși Evanghelia. Oricând aveau ocazia vorbeau împreună la întâlniri care aveau loc pe tot teritoriul Japoniei, împărtășind mărturiile lor.

O slujire plină de roade

Jake și Florence au petrecut 29 de ani în Japonia. În această perioadă, familia DeShazer a ajutat la plantarea a 23 de biserici și a participat la sute de întâlniri în toată țara. Pe măsură ce anii treceau, timpul și prosperitatea economică a diminuat interesul japonezilor față de lucrurile spirituale. Popularitatea lui Jake, ca fiind unul dintre cei care au luat parte la Raidul Doolittle a scăzut. În anii următori ei s-au lovit de o opoziție tot mai mare din partea japonezilor față de americani. Cu toate acestea, Jake și Fuchida au continuat să predice cu pasiune și convingere.

Analizând poveștile acestor doi războinici, acum soldați în armata aceluiași Rege, nu putem să nu fim impresionați de lucrarea paralelă pe care Dumnezeu a făcut-o în două vieți diferite:

Amândoi au suferit profund, atât fizic cât și psihic și s-au confruntat cu nevoia de a-i ierta pe dușmanii lor.

Amândoi au ajuns la credința mântuitoare în timp ce treceau printr-un tumult sufletesc, amândoi prin mărturia altora, dar în mod special prin meditarea la Cuvântul lui Dumnezeu.

Amândoi au fost chemați aproape imediat la o lucrare publică, să declare și să împărtășească convertirea lor cu ceilalți. Pentru Fuchida a fost foarte dificil din cauză că japonezii îl considerau de acum un trădător al culturii și religiei lor. Cu toate acestea, el a crezut că Isus Hristos era singura sursă a adevărului!

Fie ca viețile acestor doi bărbați schimbați de Hristos să continue să ne încurajeze și să ne provoace să împărtășim Evanghelia cu cei din jur!

Leave a comment

Your email address will not be published.


*