Înapoi la misiune!

Și am căutat să vestesc Evanghelia acolo unde Hristos nu fusese vestit…

Romani 15:20

Trăim într-un timp în care, aproape tot ceea ce ține de existența noastră, se află sub atacul relativismului. Tragismul situației vine din faptul că relativismul, doctrină care postulează că nu există adevăr absolut, devine el însuși absolutist. Tot mai mult din ceea ce știam, de sute de ani (sau mii), cu privire la societate, familie, educație, biserică, fenomene sau instituții – ni se spune acum – nu mai este valabil. Așa că, nu este deloc surprinzător, și misiunea a întrat sub screeningul relativismului. Din interiorul fenomenului, dar și din exterior, mai mult ca oricând în istorie, se ridică întrebări legate de fundamentul misiunii, scopul misiunii sau natura misiunii. Cu alte cuvinte: ce este misiunea?

În monumentala sa carte, Transforming mission, David Bosch amintește faptul că, până în secolul XIII, lucrurile erau foarte clare. Termenul misiune era folosit exclusiv cu referire la doctrina Trinității, adică trimiterea Fiului în lume de Tatăl și apoi a Duhului Sfânt de către Tatăl și Fiul! După aceea, până relativ recent, pe la mijlocul secolului trecut, în accepțiune teologică, termenul „misiune” era uzitat, în general, și pentru a parafraza lucrări precum: propovăduirea credinței creștine, extinderea Împărăției lui Dumnezeu, convertirea păgânilor sau înființarea de noi biserici. 

Începând cu anii 1950 folosirea cuvântului misiune, în cercurile creștine, a cunoscut nu numai o creștere exponențială, dar și o lărgire considerabilă a semnificației conceptului. Așa s-a ajuns ca împărtășirea sacramentelor (sau tainelor) bisericii cu membrii săi să fie înțeleasă, în unele cercuri creștine, ca fiind misiune. Tot misiune este privită ca fiind și lupta pentru justiție sau lupta pentru eliberare socială. Pentru alții, implicarea în mișcarea ecumenică devine și ea o lucrare misionară. Dialogul cu alte religii este înțeles, tot mai mult ca fiind, și el, o activitate misionară. Asistența în procesul reconcilierii între grupuri de oameni sau națiuni este considerată ca fiind tot misiune. Ce să mai vorbim de acțiunile umanitare? Ele nu doar că sunt considerate exclusiv o slujire misionară, dar au ajuns să concentreze cea mai mare parte a resurselor umane și financiare ale organizațiilor de misiune.

Cu ceva timp în urmă eram într-o biserică, de unde, un grup de credincioși plecaseră să viziteze un complex istoric din estul Europei. Un frate, care coordona programul religios al dimineții, a zis la un moment dat: „Haideți să ne rugăm și pentru cei plecați din mijlocul nostru, aș zice eu, … într-o călătorie misionară”. Nu mi-a venit să-mi cred urechilor! M-a liniștit însă reacția cuiva din sală, care a intervenit: „Nu, frate! Este o călătorie turistică!” 

În acele momente, mi-am adus aminte de celebrele cuvinte scrise de Stephan Neill: „Dacă toate sunt misiune, atunci nimic nu mai este misiune. Dacă tot ceea ce face biserica se poate clasifica sub denumirea de misiune, atunci trebuie să găsim alt termen pentru responsabilitatea bisericii față de păgânii care nu au auzit vreodată de Hristos” (A History of Christian Missions). 

Nu sunt misiolog. Așa că las în sarcina lor să stabilească, pentru timpurile noastre, ceea ce poate fi așezat sau nu sub titulatura de „misiune”. Dar sunt un practician al misiunii și îmi pasă! Și dacă vizitele la bolnavi, pelerinajele la locurile sfinte, vizitarea bisericilor mici de la țară, implicarea politică, evanghelizarea colegilor de muncă, educarea copiilor de la Școala duminicală, ajutorarea nevoiașilor, sprijinirea văduvelor și a orfanilor, organizarea taberelor de tineret sau călătoriile transculturale de două săptămâni; dacă toate acestea și multe altele asemănătoare lor sunt considerate ca fiind activități misionare, atunci se va ajunge, foarte curând, ca până și participarea creștinilor la serviciile religioase de duminica să fie înțeleasă ca fiind misiune…

Implicațiile unei astfel de înțelegeri a misiunii sunt greu de anticipat. În primul rând va trebui, așa cum sugera Neil, să găsim un alt termen pentru lucrarea la care și-a trimis Isus ucenicii, înainte de înălțare. El le-a poruncit urmașilor Lui să plece până la marginile pământului și să facă ucenici din toate neamurile, proclamând Vestea Bună (Matei 28:19). Până de curând se știa că asta este misiune! Dacă nu mai e misiune, atunci cum vom denumi această sarcină foarte clară, precisă și sacră pe care ne-a trasat-o Mântuitorul? 

Apoi, dacă totul e misiune, se va ajunge la o diluare atât de puternică a conținutului termenului misionar încât, practic, oricine va putea fi misionar. Va trebui să uităm tot ceea ce am știut până acum despre chemarea misionarilor pentru slujire la un anumit popor, despre procesul anevoios de recrutare, echipare și de trimitere sau despre consacrarea lor pe termen lung. Va trebui să uităm tot ceea ce am citit despre prețul de suferințe care trebuie plătit de un misionar și despre pericolele inerente unei astfel de slujiri. Misiunea va deveni o formă de divertisment, așa cum a ajuns să fie în anumite biserici închinarea sau predicarea! Motivația pentru misiune nu va mai fi nici ascultarea de porunca Domnului și nici dragostea pentru cei pierduți, ci doar dorința noastră de a ne simți bine, de a călători și de a ne distra!

Sunt conștient, citind istoria misiunii, că misiunea este într-un proces continuu de schimbare. Acest lucru este chiar necesar. Dar nu putem permite ca ea să se transforme într-o formă fără conținut. Iar calea evitării unui astfel de dezastru este aceeași, dintotdeauna: întoarcerea continuă la Scripturi și imitarea Mântuitorului, Cel mai important misionar (apostol/trimis) din toate timpurile, Cel care, la rândul Lui, și-a trimis ucenicii în lume și le-a spus: „Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, așa vă trimit și Eu pe voi” (Ioan 20:21). 

Termenul „misiune” – scrie David Bosch – presupune existența cuiva care trimite (biserică/agenție); apoi a unei persoane (sau mai multe) care este trimisă; mai departe, presupune existența celor la care este trimisă și apoi a unei sarcini (mandat) încredințate celui trimis. Aceste chestiuni sunt absolut esențiale pentru ca acel demers să înceapă a fi luat în considerare ca fiind misiune. Toate acestea se regăsesc în Marea Însărcinare: „Isus (Cel ce trimite) s-a apropiat de ei (ucenicii, cei trimiși), a vorbit cu ei și le-a zis: <<Duceți-vă și faceți ucenici (sarcina) din toate neamurile (cei la care sunt trimiși), botezându-i în Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh>>”. Dacă din această ecuație lipsește chiar și un singur element, atunci întreprinderea respectivă nu poate fi numită misiune. 

Haideți să nu permitem să cadă în derizoriu nici misiunea, una dintre cele mai mărețe activități inițiate de Dumnezeu Tatăl, dar nici această nobilă slujbă, cea de misionar (apostol/trimis), care îi are pe Isus și pe apostolii Lui ca pe cei mai importanți reprezentanți. 

Ghiță Rițișan
About Ghiță Rițișan 18 Articles
Este unul dintre membrii fondatori ai Agenției Penticostale de Misiune Externă, iar din 2008 este președintele organizației. A fost ordinat în 1992 după absolvirea ITP, a slujit timp de 17 ani în Dobrogea ca pastor, dar și în proiecte regionale de plantare de biserici. În perioada 2004-2008 a fost președintele Comunității Regionale Penticostale Constanța. Este fondatorul și președintele Centrului Român de Studii Transculturale din Agigea (Constanța). Este vicepreședinte al PEM (Pentecostal European Mission) din 2015 și membru în Comitetele Mondiale Penticostale de Misiune (WAGFMC/WPF-MC). Este căsătorit cu Irina, au împreună două fete căsătorite, Irisa-Iulia și Lea-Priscila și un nepot. În prezent locuiesc la Cluj-Napoca și sunt implicați în Biserica Penticostală Filadelfia.

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*