După ce Isus a rostit în auzul ucenicilor Săi, acum două milenii, cuvintele: „Voi sunteți sarea pământului”, toți urmașii Săi, din toate timpurile, au înțeles că acest mesaj nu este doar pentru cei ce ședeau atunci la picioarele Domnului, ci și pentru ei înșiși. Ei trebuiau și puteau fi sarea pământului.
După ce Isus a spus pe munte: „Voi sunteți lumina lumii”, toți creștinii, din toate veacurile au înțeles și încă mai înțeleg că Mântuitorul li s-a adresat și lor. Ei puteau și pot fi lumina lumii.
Când citesc peste veacuri cuvintele Domnului din același discurs: „Ați auzit că s-a zis celor din vechime: <<Să nu preacurvești>>”, toți creștinii, cu o minimă înțelegere a Scripturii, realizează că mesajul nu este doar pentru cei din vechime sau pentru cei doisprezece ucenici, ci le este adresat și lor. Ei trebuie să trăiască în curăție!
Când ucenicii i-au cerut lui Isus să-i învețe să se roage, Domnul a rostit scurta și profunda rugăciune Tatăl nostru. Ea a devenit cea mai cunoscută rugăciune în creștinism. Miliarde de oameni au rostit-o de atunci și o rostesc încă. O rostim și noi considerând că ea este și rugăciunea noastră, a tuturor, nu doar a ucenicilor. Înțelegem că trebuie să ne rugăm!
Aș putea continua, în aceeași notă, cu învățăturile și poruncile Domnului despre post, dărnicie, îngrijorare, facere de bine, judecată, iertare și multe altele, rostite atât în cercul strâmt al ucenicilor, cât și în fața mulțimilor. Chiar dacă, în istoria bisericii, creștinii au eșuat (uneori chiar lamentabil) în a le împlini măcar mulțumitor, ele au fost considerate întotdeauna ca fiind obligatorii pentru toți cei care se identifică pe ei înșiși ca fiind urmașii Lui.
Ceva ciudat și de neînțeles se întâmplă însă atunci când vine vorba despre ultima poruncă pe care Domnul a dat-o înainte de înălțarea Sa la cer. Atunci El a zis: „Toată puterea Mi-a fost dată în cer și pe pământ. Duceți-vă și faceți ucenici din toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh. Și învățați-i să păzească tot ce v-am poruncit. Și iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Matei 28:18-20).
Evident, credem și afirmăm atotputernicia Domnului în cer și pe pământ. Ne asumăm apoi, chiar cu o oarecare trufie, promisiunea că El este cu noi în toate zilele. Totuși, cei mai mulți creștini consideră că porunca de a se duce și a face ucenici din toate neamurile nu este pentru ei înșiși.
Am rămas consternat auzind că, în anumite biserici din România chiar păstorii, în mod fățiș, se declară împotriva mandatului Marii Trimiteri și a celor care doresc să-l împlinească. Așa că, nu de puține ori m-am întrebat: din ce Biblie citesc cei care se poziționează împotriva poruncii Domnului?
Cât de ușor decupăm și eliminăm din text, prin indiferență sau aroganță, porunca de a pleca și de a face ucenici, dar nu avem nicio problemă de conștiință să ne însușim promisiunea Domnului că este cu noi în toate zilele, până la sfârșitul veacurilor, fără să privim la context. Haideți să nu ne amăgim!
Promisiunea Lui nu este pentru susținerea acestei forme de existență spirituală fără vlagă, fără foc ceresc, vegetativă, comună tot mai multor credincioși, pe care dintr-un anumit reflex încă o numim creștinism. Promisiunea este pentru cei care se duc cu Evanghelia să facă ucenici. Doar simpla mențiune a expresiei sfârșitul veacului ar trebui să ne facă să înțelegem că nu e vorba de susținerea stilului nostru de viață, de proiectele și de visele noastre, ci de proiectul răscumpărător al lui Dumnezeu prin Hristos care se întinde peste toată epoca Bisericii.
Dacă până la urmă reușim să înțelegem că porunca Domnului de a ne duce să facem ucenici din toate neamurile e obligatorie și pentru noi, mai avem nevoie de alte confirmări? Ar mai trebui să așteptăm un vis, o viziune, să auzim o voce din cer? Ar mai trebui să vizităm o duzină de profeți ca să ne confirme dacă să ascultăm sau nu de porunca lui Isus? Evident că nu! Porunca Mântuitorului nu poate fi contestată, comentată sau anulată de niciun lider pământesc. Domnul Isus are autoritate ultimă.
Rolul liderilor spirituali (profeți autentici și păstori autentici) nu este acela de a decide dacă cineva trebuie să asculte de porunca Domnului de a duce Evanghelia celor pierduți, ci de a-i ajuta să înțeleagă, în funcție de darurile date lor de Duhul Sfânt, cum să ducă Evanghelia până la marginile pământului, cum să participe la Misiunea Lui.
Cei mai mulți credincioși vor susține progresul Evangheliei prin rugăciuni. Așa s-a întâmplat și în vremea misiunii apostolului Pavel. Rugăciunile consecvente și profunde ale sfinților l-au ajutat să-și împlinească mandatul. O bună parte din oamenii rugăciunii îi vor susține și financiar pe cei plecați în misiune. La marginile pământului vor ajunge nu numai prin rugăciunile lor, dar și prin dărnicia lor. Alții se vor duce din când în când, pentru o perioadă de timp mai scurtă, plătind un preț și cheltuindu-se pe ei înșiși pentru a ajuta în proiecte pe termen lung dezvoltate de misionarii de pe teren. Și, sigur, unii vor înțelege și vor primi încurajări, din partea credincioșilor maturi spiritual, că rolul lor este acela de a fi în prima linie, de a proclama Evanghelia unor oameni care nu au auzit niciodată de Mântuitorul Isus și de salvarea adusă de El. Personal, îmi doresc mult ca numărul acestora să crească. Pentru o familie sau pentru o biserică nu ar trebui să fie o onoare mai mare ca aceasta: să își trimită fiii și fiicele să ducă gloria Lui la toate națiunile.
Totul pleacă de la modul în care ne apropiem de Scripturi, de poruncile Domnului Isus. Sunt ele obligatorii și pentru noi, cei de azi, sau sunt facultative? Avem dreptul să selectăm ce ne place să facem sau, ca Pavel, ar trebui să ne declarăm robii Lui, să ne așezăm toate visele și planurile noastre în palmele Lui și să ascultăm de poruncile Lui necondiționat? Împlinirea noastră spirituală va depinde enorm de modul în care ne raportăm la cuvintele Mântuitorului, inclusiv la Marea Trimitere.
Be the first to comment