Aspecte privind Marea Trimitere în varianta ioanină

Intenția inițială a fost ca titlul prezentului articol să fie mai cuprinzător: „Marea Trimitere în varianta ioanină”. Am realizat că o abordare corespunzătoare, cât de cât exhaustivă, a unei astfel de teme ar fi trebuit să încorporeze referiri la toate cele cinci cărți ioanine din canonul Bibliei. Or, acest demers ar fi fost mult prea îndrăzneț și pretențios, în contextul spațiului editorial limitat, dar mai ales a timpul scurt avut la dispoziție. Astfel încât am ales să mă refer doar la unele aspecte ale modului de raportare ioanină la Marea Trimitere, preluate din Evanghelie și din 3 Ioan. Fac precizarea încă de la început, că în Evanghelie, raportarea lui Ioan se referă mai ales la conținutul și la motivația asumării Marii Trimiteri, în timp ce în 3 Ioan, referirea ioanină explicită este cu privire la modul de raportare la promotorii/emisarii Marii Trimiteri, evangheliștii și misionarii itineranți.

Evanghelia după Ioan – Ești prieten real al Mântuitorului doar dacă îți asumi Marea Trimitere!

În Evanghelia după Ioan, Marea Trimitere nu este menționată nicăieri în mod explicit, ca imperativ, ca poruncă, ci este doar subînțeleasă. Este ca și cum apostolul iubirii se aștepta ca implicarea urmașilor lui Hristos în evanghelizare și misiune să rezulte în mod natural și intrinsec din relația lor de iubire și de prietenie cu Domnul Secerișului! Ioan, încă din primul capitol al Evangheliei sale, la versetul 5a, subliniază maniera în care vede el implicarea umană în mărturia hristică, spunând: „A venit un om trimis de Dumnezeu”. 

Cu alte cuvinte, pentru Ioan, mesagerii cerului nu sunt cei chemați sau trimiși de oameni în lucrare și nici măcar de el ca apostol și evanghelist al lui Hristos și probabil de aceea nici nu a făcut acest lucru în mod explicit și direct, ci cei chemați și trimiși de Însuși Dumnezeu. Apostolul iubirii se aștepta ca promotorii Marii Trimiteri să-și asume această responsabilitate din iubire, din imboldul născut în străfundul inimilor lor devotate marelui lor Stăpân și Prieten, prin Duhul Sfânt. Parcă pentru a reflecta acest important principiu, încă din capitolul 1, imediat după ce Ioan Botezătorul mărturisise public că Isus este „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii”, Ioan îi prezintă în plină acțiune pe primii doi emisari ai Marii Trimiteri, chiar înainte ca aceasta să fi fost proclamată în mod explicit de Domnul Secerișului. Andrei și Filip, venind la Mesia și „privindu-L pe Isus umblând”, au dat curs imboldului inimilor lor și au împărtășit, fiecare câte unui apropiat, Evanghelia în miniatură, faptul că Salvatorul umanității sosise în lume. 

Textul ioanin precizează atât de frumos conținutul și rezultatul primelor evanghelizări de la om la om, prin cuvintele: „și l-a adus la Isus” (1:42). Ce cuvinte mai potrivite puteau fi găsite pentru a defini mai fidel rolul unui promotor al Marii Trimiteri decât acestea?! În continuarea narațiunii ioanine, Cel care se implică în transmiterea Evangheliei este Însuși Mântuitorul, prin relaționări-școală, foarte bine alese, care se impun posterității ca adevărate modele de evanghelizare personală: cu Samariteanca în capitolul 3 și cu Nicodim în capitolul 4. Prin implicare directă, Mântuitorul a indicat faptul că Marea Trimitere a început pe pământul nostru, în realitate, prin propria-I trimitere, de către Tatăl ceresc. Este sugestiv și interesant faptul că Ioan introduce, pe parcursul Evangheliei sale, 7 imperative majore, toate aflate sub presiunea sintagmei trebuie, printre care, în sâmbure și imperativului Marii Trimiteri.

Aceste șapte imperative sunt: 1. al nașterii din nou (3:7); 2. al glorificării lui Isus (3:14); 3.al umilinței slujitorului (3:30); 4. al misiunii/câștigării de suflete (4:4); 5. al închinării dorite de Tatăl (4:24); 6. al urgenței implicării în lucrare (9:6) și, în sfârșit 7. al călăuzirii divine (12:49). Să observăm că misiunea, ca imperativ divin este introdusă subtil în narațiune, cu referire la Isus și nu la ucenici, prin expresia „fiindcă trebuia să treacă prin Samaria” (4:4). Iar acest imperativ, trebuie, se referea, evident, la câștigarea unor suflete în Samaria. Mergând mai departe cu studiul nostru, putem identifica, trei pasaje ioanine, considerate a fi echivalentul Marii Trimiteri, transmisă anterior în evangheliile sinoptice și în Faptele Apostolilor. 

Unu „16. Nu voi M-ați ales pe Mine; ci Eu v-am ales pe voi; și v-am rânduit să mergeți și să aduceți roadă, și roada voastră să rămână…” Sintagma „să aduceți roadă”, din versetul citat anterior, corelată cu afirmația paulină „am avut de gând să vin la voi și să culeg vreun rod printre voi, ca printre celelalte neamuri”, din Romani 1:13, ne indică foarte clar că semnificația principală a termenului roadă/rod din textul ioanin este câștigarea de suflete. 

Doi În Evanghelia după Ioan 15:27 găsim, de asemenea, ceea ce poate fi asimilat Marii Trimiteri a Mântuitorului, în pasajul: „26. Când va veni Mângăietorul … El va mărturisi despre Mine. 27. Și voi, de asemenea, veți mărturisi, pentru că ați fost cu Mine de la început.” Este evident că esența Marii Trimiteri constă în a mărturisi despre Isus, ceea ce poate fi făcut sub imperiul Duhului Sfânt; dar putem observa și aici că mărturisirea nu este poruncită în mod direct, ci este subînțeleasă. 

Trei La capitolul 17 din Ioan, versetele 18-20, referirea la Marea Trimitere este cea mai explicită: „18. Cum M-ai trimis Tu pe Mine în lume, așa i-am trimis și Eu pe ei în lume. 19. Și Eu însumi Mă sfințesc pentru ei, ca și ei să fie sfințiți prin adevăr. 20. Și Mă rog nu numai pentru ei, ci și pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor.” În acest pasaj, referirea la trimiterea făcută de Domnul Secerișului, denumită de noi Marea Trimitere, este făcută în mod direct, dar aceasta în rugăciune, în relația cu Dumnezeu Tatăl, nu ca o poruncă transmisă în mod direct ucenicilor și tuturor creștinilor veritabili. Ioan dovedește că subînțelege indiscutabila viitoare implicare a ucenicilor în Marea Trimitere, prin citarea cuvintelor Mântuitorului care se roagă „pentru cei care vor crede în El prin cuvântul lor”. 

Putem observa, așadar, din toate versetele citate până acum, că îndatorirea creștinilor de a se înrola în Marea Trimitere nu este pusă în discuție, nu reprezintă o opțiune periferică, ci se constituie în îndatorirea lor primordială. Doar că această sarcină nu este gândită ca izvorând dintr-o constrângere imperativ-legalistă, ci din relația de iubire și prietenie cu Isus, Domnul Secerișului. Putem rezuma, în concluzie: Marea Trimitere în varianta ioanină este acea îndatorire și sarcină creștină, care are drept motivație marea poruncă a iubirii de Dumnezeu și de semeni, și ca resursă inepuizabilă – marea împuternicire a Duhului Sfânt, agentul primordial al evanghelizării lumii. În consecință, pare a ne spune Ioan: Nu poți fi prieten real al lui Isus dacă nu-I respecți Acestuia dorințele și nu-I asculți poruncile, inclusiv cea din urmă, Marea Trimitere!

3 IOAN: Ești partener al Adevărului, dacă îi susții pe cei care Îl proclamă!

Este semnificativ de observat că la momentul scrierii epistolei 3 Ioan, apostolul se apropia de sfârșitul vieții sale, o viață care se schimbase dramatic cu vreo șapte decenii în urmă, atunci când Isus îl chemase pe el și pe fratele său Iacov să iasă din barca de pescuit și să-L urmeze. În timp ce Iacov fusese primul dintre cei doisprezece care au murit pentru credința sa, Ioan i-a depășit pe toți apostolii prin longevitate. Cu atât mai importantă este, în acest context, referirea ioanină la Marea Trimitere. 

În 3 Ioan, apostolul i se adresează lui Gaius, liderul uneia sau al mai multor biserici din Asia Mică. Apostolul primise informații despre unele dificultăți provocate de un anume Diotref, iubitor de preeminență, iar apostolul iubirii se vede obligat să-i adreseze preaiubitului Gaius un mesaj pastoral, spre a-l ajuta să facă față situației. Este deosebit de interesant, în contextul tematicii noastre, că dificultățile izvorau tocmai pe fondul raportării greșite a lui Diotref la Marea Trimitere, mai exact la promotorii acesteia. Acesta ajunsese să-și folosească autoritatea pastorală pentru a le interzice misionarilor itineranți să aibă acces în comunitate, inclusiv unor asociați ai lui Ioan, excomunicându-i pe cei care le acordau acestora ospitalitate.

În acest context, instrucțiunile ioanine din versetele 3-8, adresate lui Gaius, au o relevanță deosebită. Este adevărat că, privit superficial, pasajul pare mai greu de înțeles, mai ales din cauza faptului că misionarii itineranți sunt denumiți aici, în mod curios, străini! În mod cert, spre a fi deosebiți de membrii localnici ai bisericilor, dar credem că și din dorința de a fi tratați ca atare, statutul de străin beneficiind de o atenție biblică normativă deosebită, conform reglementărilor vechi-testamentare. Vom enumera în continuare, succint, șase principii ioanine de raportare la emisarii Marii Trimiteri, care pot fi identificate în versetele 3-8, din 3 Ioan: 

1. Teoria trebuie unită cu practica, credința cu fapta (v. 3). Principiul rezultă din dubla subliniere ioanină că Gaius era credincios adevărului, dar și că, în același timp, acesta umbla în adevăr. Credință și umblare; teoria transpusă în practică! Câtă nevoie este ca acest lucru să se întâmple și în zilele noastre cu fiecare creștin, acum când atât de mulți ajung la statutul îngrozitor de creștin-ateu, evident fără nicio legătură cu implicarea în Marea Trimitere!

2. Credincioșia trebuie manifestată pentru frați și pentru străini totodată (v.5). Dublul standard de raportare a creștinilor la creștini, cu prețuire pentru cei ce ne sunt aproape, fizic și sentimental, și cu răceală și indiferență față de cei care sunt departe, inclusiv pe câmpul de misiune, trebuia și trebuie eliminat! Atât menționez în legătură cu acest principiu: există misionari care și-au schimbat membralitatea dintr-o biserică în alta, din cauza modului necorespunzător în care au fost tratați de conducerea și de membrii bisericii-mamă, care numai mamă nu se mai dovedea!

3. Pregătirea călătoriilor misionare este responsabilitatea liderului și, implicit, a întregii biserici și trebuie făcută „într-un chip vrednic de Dumnezeu” (v. 6). „Vei face bine”, îi spune apostolul Ioan lui Gaius, „să îngrijești de călătoria lor (a misionarilor, adăugăm noi), într-un chip vrednic de Dumnezeu!” Ce responsabilitate, dar și ce onoare și oportunitate, în același timp! Implicându-ne în susținerea unei călătorii misionare, pe termen scurt sau lung, demonstrăm onoare și respect față de Însuși Comandantul Suprem al Universului, Cel care a declanșat Marea Trimitere, dându-i Armatei Sale, Bisericii, „ordinul de marș pe unitate”! 

Se pune întrebarea dacă Marea Trimitere este percepută într-o astfel de perspectivă, sau mai degrabă, sarcina misionară este văzută ca fiind o povară în plus, o sarcină pe care niște mobilizatori exaltați o aduc mereu și mereu în discuție, periclitând confortul celor mai mulți!? Întrebare: Nu ar fi, oare, mult mai bine să ne preocupăm de confortul nostru veșnic, în primul rând și nu de cel temporar, atât de efemer?! 

În mod concret, atunci când se anunță o misiune pe termen scurt sau pe termen lung, Ioan ne indică să fim sensibili și interesați în a ne angaja și noi într-un astfel de proiect. Și nu oricum, ci „într-un mod vrednic de Dumnezeu”, adică ca și cum L-am asista pe Însuși Dumnezeu la propriul Său proiect de călătorie misionară! Oare nu astfel au procedat cei din jurul Mântuitorul Isus, bărbați și femei, care Îl ajutau pentru misiune, cum ne spune textul sacru, „fiecare cu ce putea”?! 

Cât de bine ar fi să procedăm și noi astfel! Iar atunci când vorbim de implicare, nu trebuie să ne gândim doar la asigurarea resurselor financiare, ci și la anumite detalii specifice ale călătoriei în discuție. Dacă se știe că pe câmpul de misiune vizat este nevoie de hrană, de apă potabilă, de îmbrăcăminte, de construcția unor locuințe familiale sau a unor case de rugăciune, de învățarea unor meserii pentru supraviețuire ș.a.m.d., există frați și surori pe care Dumnezeu i-a abilitat în mod special pentru a răspunde unora dintre aceste nevoi. Astfel încât, implicarea lor directă în proiectul de misiune să poată face diferența. Și sunt multe exemple în care astfel de implicări secvențiale au dat roade extraordinare! 

Și să nu uităm de rugăciunea specifică pentru Marea Trimitere, care este atât de importantă și care este la îndemâna absolut a fiecăruia dintre noi, numai să vrem! Poate fi folosit în acest sens, cu responsabilitate și ghidul de rugăciune pregătit în acest sens și distribuit în biserici. Dar, în ce privește rugăciunea trebuie să fim și circumspecți! Pentru că, după ce ucenicii s-au rugat Domnului Secerișului, ei înșiși s-au pomenit direct implicați! Dar, să nu uităm, Dumnezeu așteaptă și acest gen de implicare, pe o scară mult mai largă decât în prezent! 

4. Trebuie să știm că motivația misionarilor creștini este dragostea (v. 7a). „Aceștia au plecat pentru dragostea Numelui Lui”, precizează Ioan. Ce armonie fericită există între apostoli! Apostolul Pavel, la 2 Corinteni 5.14/a, afirmă: „căci dragostea lui Hristos ne strânge”, cu sensul de „ne constrânge”, „ne obligă”, „ne motivează”, „ne determină să facem ceea ce facem”, iar Ioan vorbește și el despre misiunea din „dragoste pentru Numele Lui”, care înseamnă același lucru. Și referitor la acest principiu trebuie să fim foarte atenți! Cel rău reușește să discrediteze lucrarea misionară făcându-ne să punem la îndoială validitatea motivației misionarilor cu care interacționăm sau despre care suntem informați. 

Până și cu apostolul Ioan și cu asociații lui s-a petrecut acest lucru, Diotref „clevetindu-i cu vorbe rele” (vezi v. 10), așa că ce am putea să ne mai așteptăm cu privire la atitudinea față de alți misionari! Criticând, în acest mod subtil, suntem îmbiați să avem motive să nu ne implicăm și în același timp, să avem conștiințele liniștite, că nu am avut cum să ne implicăm în Marea Trimitere a Mântuitorului. Dar, la o astfel de atitudine, Cuvântul lui Dumnezeu are un răspuns foarte sever: „Cine ești tu care judeci pe robul altuia? Dacă stă în picioare sau cade este treaba stăpânului său; totuși va sta în picioare, căci Domnul are putere să-l întărească ca să stea”. (Romani 14:3) Să luăm, dar, aminte! 

5. Trebuie să înțelegem, măcar parțial, dificultățile câmpului de misiune (v. 7b). Apostolul Ioan subliniază, cu referire la  contextul câmpului de misiune, că misionarii sunt înrolați în slujire „fără să primească ceva de la Neamuri”! Cu alte cuvinte, cei care sunt beneficiarii misiunii transculturale, neamurile, necreștinii, nu susțin și, de altfel, nici nu trebuie să susțină misionariatul creștin.  Responsabilitatea, onoarea și oportunitatea susținerii agenților Marii Trimiteri le revine celor rămași la vatră, pe linia din spate a frontului. Dar, atenție, și aceștia pot beneficia, după regula davidică (1 Samuel 30:21-25), de o răsplată similară celei acordate celor din prima linie a războiului spiritual!

Să mai conștientizăm că dificultățile câmpului misionar rezidă nu doar în absența unui suport financiar, ci, prin acest „nu primesc ceva de la Neamuri”, trebuie să se înțeleagă mult mai mult: misionarii nu primesc accept și permisiune, adesea, pentru slujirea lor; nu primesc înțelegerea, empatia și recunoștința de care orice om are nevoie, ci dimpotrivă au parte de opoziție; nu au parte, de multe ori, de rezultate palpabile imediate și multe altele. Dar pentru oponenții Marii Trimiteri ar exista o soluție! Se spune, pe drept cuvânt, că cea mai bună metodă pentru a-i schimba pe cei care îi critică frecvent pe misionari și au rezerve, sau chiar se opun evanghelizării și misiunii, este ca aceștia să fie ajutați, să ajungă,  cumva, pe un câmp de misiune. Acolo, sunt șanse mari ca percepția lor să se schimbe radical! 

6. „Este de datoria noastră, dar, să-i primim bine pe astfel de oameni” (v. 8). Este concluzia ioanină finală, în enumerarea noastră, care, surprinzător, de data aceasta pune accent direct pe datorie, pe responsabilitatea și responsabilizarea creștinilor! Având experiența zecilor de ani de creștinism și constatând evoluția greoaie a misiunii creștine chiar și în primele veacuri – iar Faptele Apostolilor demonstrează acest lucru – apostolul Ioan înțelege că este nevoie ca Marea Trimitere să fie promovată, explicit, ca o datorie a creștinilor veritabili. Doar în acest fel unele conștiințe pot fi trezite, iar Marea Trimitere este mai bine conștientizată și asumată. Cel puțin sub aspectul raportării corecte a bisericilor la evangheliști și misionari. 

Să mai observăm că spunând, în versetul citat, „este datoria noastră, dar”, apostolul Ioan leagă datoria bisericii tocmai de dificultățile câmpului misionar, amintite în versetul anterior, de faptul că misionarii nu beneficiază, practic, de niciun fel de resursă venită de acolo, responsabilitatea rămânând în sarcina celor din biserici, păstori și membri. Ioan se referă în context, desigur, la asigurarea ospitalității față de misionari, care în acea vreme era chiar mai importantă decât astăzi, dar „a-i primi bine pe astfel de oameni”, pe emisarii Marii Trimiteri, cum i-am mai denumit în articol, include mult mai mult: rugăciunea, cum s-a mai spus; comunicarea reală cu aceștia (și acum sunt atâtea modalități de a o face); aprecierea și încurajarea; susținerea financiară, printr-o dedicare constantă, inclusiv folosind excelenta unealtă a „promisiunii prin credință” (și nu înțelegem de ce unii pastori resping cu atâta hotărâre această modalitate de asistență misionară); și chiar și un zâmbet poate face, uneori, diferența! În final, ne vom referi la noi, la evanghelicii români, din țară sau din diaspora, despre care putem spune că dacă ne-am înțelege în mod corect datoria față de Marea Trimitere, forța misionară creștină românească ar arăta cu totul altfel, la momentul de față. 

Am putea să-i luăm ca model pe  creștinii evanghelici sud-coreeni, cum s-a mai spus și în alt articol, care, la un număr de aprox. 10.000.000, susțin în prezent 30.000 de misionari! Românii evanghelici, dacă ar fi să fim estimați la doar 1.000.000, ar trebui să avem – păstrând proporția dedicării sud-coreenilor – un număr de 3.000 de misionari transculturali! Iar noi nu avem nici măcar 300! O situație tristă, neonorantă și chiar tragică, dacă avem în vedere sufletele pierdute prin slaba implicare românească!

Să ne rugăm, așadar, ca Dumnezeu să aducă trezirea spirituală de care avem atâta nevoie, în timpul cel mai scurt posibil, pentru ca această stare de lucruri să înceteze, iar România să-și aducă aportul, în conformitate cu potențialului pe care îl are, la evanghelizarea și ucenicizarea lumii, la Marea Trimitere. Iar trimiterea masivă de misionari români „până la marginile pământului”, în parteneriat și cu alte națiuni, să fie atât urmarea prisosului inimii noastre pline de dragostea divină, cum ne învață Evanghelia ioanină, cât și urmarea instrucțiunilor imperative ioanine, anterior enumerate, ca poruncii explicite de asumare din Evanghelii și Faptele Apostolilor. Dumnezeu să ne ajute! Dar și noi să subscriem la aceasta! Așa să fie!