Libertatea de a umbla după slava pe care o iubim

Căci au iubit mai mult slava oamenilor decât slava lui Dumnezeu. 

Ioan 12:43

Studenții Centrului Român de Studii Transculturale au ocazia să aprofundeze conceptul de cultură onoare-rușine, în mod special, în cadrul cursurilor despre islam. Occidentalii privesc la societățile din Orient și le cataloghează ca funcționând pe baza unui sistem în care oamenii evită situațiile care pot aduce rușine și se dedică acelor acțiuni prin care își pot păstra sau câștiga onoarea. La polul opus sunt societățile dominate de conceptul vinovăție-nevinovăție (sau acțiuni corecte-greșite). 

În cartea sa, Onoare și rușine, autorul Roland Müller exemplifică faptul că în mai toate culturile vestice, spunerea adevărului este corectă, iar minciuna este greșită. În Orientul Mijlociu, însă, oamenii nu se gândesc la minciună ca la ceva corect sau greșit. Întrebarea lor este: „Cuvintele spuse au fost onorabile sau rușinoase?” Dacă o minciună protejează onoarea unui trib sau a unei națiuni, atunci ea este îndreptățită. Dacă o minciună este spusă din motive pur egoiste, atunci ea este rușinoasă.

Încercând să încadrăm cultura românească într-unul dintre aceste sisteme sociale, tindem să o clasăm mai mult în sistemul corect-greșit. Însă, misiologii moderni observă că în zilele noastre, chiar și „tinerii din țările occidentale sunt foarte refractari la ideea de a califica orice drept corect sau greșit. În schimb, lucrurile sunt etichetate ca fiind cool. În ochii multor liceeni, a fi cool este totuna cu a fi demn de respect, iar a  nu fi cool echivalează cu o viață de rușine.” Astfel, adaugă Roland Müller, „mulți tineri aleg modul în care se poartă, ținând cont de onoare și de rușine mai mult decât de ceea ce este corect sau greșit.” 

De asemenea, în Orient, rușinea apasă mai degrabă asupra grupului din care face parte cel în cauză, decât asupra individului. Crescând într-o familie numeroasă, îmi amintesc cât de preocupat era tatăl meu de onoarea familiei sale, mai ales că în cartierul nostru au fost câteva adolescente care au rămas însărcinate în anii de liceu. De aceea, el repeta mereu celor șapte fiice ale sale: „puneți mâna și învățați, finalizați-vă școala cu bine, pentru a vă putea câștiga pâinea; apoi, dacă vreți să vă căsătoriți, spuneți-mi și vă fac nuntă, dar să nu mă faceți de rușine!”

„Să nu mă faceți de rușine!” Aceasta cred că este dorința fiecărui părinte, dar și a lui Dumnezeu. Dacă părinții noștri ne-au felicitat și ne-au lăudat atunci când i-am ascultat, când am obținut rezultate bune la examene și am făcut alegeri înțelepte în viață, Dumnezeu este interesat să ofere o slavă divină celor ce umblă în ascultare de El.

Domnul Isus a remarcat faptul că în jurul Lui erau oameni cărora le era frică de rușine și i-a încadrat în categoria celor care „au iubit mai mult slava oamenilor.” Dacă-L mărturiseau pe Hristos ca Dumnezeu, acei fruntași ai sinagogii riscau să-și piardă pozițiile de onoare pe care le ocupau, aprobarea Sanhedrinului și buna reputație printre oameni. Deși acceptau învățătura lui Hristos, criptocredincioșii vremii au ales să păstreze o credință în ascuns. Însă, credința adevărată este activă, depășește frica de oameni și îndeamnă la fapte care cer renunțare de sine.

Apostolul Pavel se ruga pentru credincioșii dintre neamuri și cerea ca Dumnezeu, Tatăl slavei, să-i ajute să priceapă „care este nădejdea chemării Lui, care este bogăția slavei moștenirii Lui în sfinți” (Efeseni 1:18).

Iubind slava oamenilor, suntem constrânși să fim morali, sârguincioși și religioși, pe când, iubind slava lui Dumnezeu, suntem determinați să ieșim din tiparele sociale, să murim față de noi înșine și să fim disponibili pentru tot ceea ce El ne cere, indiferent de preț.

În articolul de față vă invit să citiți mărturia Esterei S., o tânără care provine din Biserica Penticostală Nr. 1 din Chitila, dar este adoptată ca fiică spirituală de către Biserica Penticostală Elim din București. Estera este absolventă CRST din promoția 2016 – 2018, iar de la admitere până la absolvire ne-a uimit prin alegerile ei, alegeri care au lăsat să se vadă că într-adevăr, iubește slava lui Dumnezeu, nu slava oamenilor. Iată cum se prezintă ea:

„M-am născut într-o familie de creștini penticostali cu șapte copii, dar încă de când eram mică, tatăl meu a început să se îndepărteze de Dumnezeu, iar când eu aveam doar zece ani, părinții mei au divorțat. Ulterior, tatăl meu a și decedat.

Acest lucru m-a ajutat pe mine mai târziu să-L cunosc pe Dumnezeu ca Tată. Căutarea mea după o relație personală cu Dumnezeu a început la vârsta de doisprezece ani, când am devenit mai mult conștientă de lumea spirituală și de voia lui Dumnezeu. Pe când aveam treisprezece ani și jumătate am fost botezată cu Duhul Sfânt, iar la paisprezece ani am încheiat legământ cu Domnul în apa botezului. De atunci am început să simt o puternică povară spirituală pentru colegii mei de clasă din liceu. Doream să le spun despre dragostea lui Dumnezeu, dar nu știam cum să fac acest lucru. Am început să mă rog ca Dumnezeu să mă pregătească și să mă ajute să știu cum să spun altora despre dragostea Lui. 

Atunci am cunoscut organizația Alege Viața, iar în acest context am descoperit Marea Trimitere și ce înseamnă să mergem în toată lumea pentru a face ucenici. Împreună cu voluntarii Alege Viața, timp de trei ani de zile m-am implicat activ în evanghelizarea elevilor de liceu. La vârsta de 16 ani m-am confruntat cu probleme severe de sănătate. Analizele mele de sânge nu arătau bine deloc și eram suspectă de anumite boli de sânge autoimune care, de obicei, nu se vindecă. În acea perioadă din viața mea, am avut foarte multe întrebări. Una dintre ele a fost: «Dacă aș descoperi că mai am șase luni de trăit, ce aș face cu viața mea?» M-am gândit că aș continua să merg la școală, aș alege să vorbesc colegilor mei despre Dumnezeu, nu aș căuta să-mi fac o carieră; aș ieși pe străzi, în parcuri și în autobuze să vorbesc cu oamenii despre Dumnezeu … pentru că mai am doar șase luni de trăit. Dar apoi, m-am oprit din acest șir al gândurilor și mi-am spus: «de ce trebuie să descopăr că am o boală gravă, că mai am puțin timp de trăit, pentru a fi motivată să spun altora Vestea Bună? Nu! Acesta ar trebui să fie, de fapt, stilul meu de viață!» Am început să mă rog ca Dumnezeu să-mi dea sănătate, să pot să spun altora Evanghelia. Ulterior am repetat analizele, iar medicii au fost uimiți că rezultatele au ieșit bune. Ei nu-și explică ce s-a întâmplat, însă eu cred că Dumnezeu a făcut pentru mine această minune, ca eu să înțeleg că acesta este lucrul cel mai important pe care-l pot face cu viața mea. 

În același timp, am început să citesc biografii de-ale misionarilor și eram fascinată aflând ce a putut face Dumnezeu cu ei. Pe când eram în clasa a XII-a, am început să caut tot mai specific voia lui Dumnezeu pentru viața mea și am înțeles că sunt chemată la misiune. Am urmat un curs Kairos, în care mi s-a reconfirmat chemarea la misiune, așa că mi-am dorit ca Dumnezeu să mă folosească pentru această lucrare. Dar nu știam nimic despre școala de misiune (CRST) de la Agigea. Pentru că Dumnezeu nu îmi vorbea specific despre cum aș putea să urmez drumul misiunii, am ales să mă înscriu la Universitatea din București unde am intrat la specializarea Psihopedagogie Specială pe un loc fără taxă. Totuși, nu simțeam că aceasta este voia lui Dumnezeu pentru mine. Cu puțin timp înainte de examenul de bacalaureat, aparent întâmplător, am primit un pliant despre Studiile Internaționale de Islam din România (SIIR) organizate în cadrul școlii CRST, cursuri modulare ce se organizează în perioada august-septembrie. Gândindu-mă că la facultate voi avea colegi musulmani, m-am hotărât să vin să iau cursurile SIIR din 2016. În timp ce descopeream cum slujesc misionarii printre musulmani, Dumnezeu m-a cercetat profund, mi-a amintit de chemarea Lui și am început să-mi pierd pacea cu privire la întoarcerea la București pentru facultate. În urma unor lungi frământări, am înțeles că Dumnezeu mă cheamă să rămân pentru studiile de doi ani de zile la școala de misiune.”

Câteva elemente care au contat în luarea acestei decizii, țin chiar de atmosfera de la campus. Estera afirmă că „înainte să vin la CRST pentru cursurile de islam, am scris în jurnalul meu spiritual despre câteva aspecte care aș fi vrut să se regăsească în locul unde Dumnezeu intenționa să mă pregătească pentru lucrarea de misiune. Când am descoperit atmosfera de familie de la campus, accentul care se pune pe împuternicirea Duhului Sfânt și pregătirea specifică pentru slujire transculturală, mi-am dat seama că era exact ceea ce doream, deși nu credeam că ar exista o astfel de instituție în România!”

Într-o societate în care profesia contează foarte mult, Estera privește acest capitol prin prisma chemării, spunând că, după decizia de a rămâne la CRST, „am făcut cerere pentru întreruperea studiilor la Universitatea București, cu gândul că, poate, după absolvirea CRST-ului voi continua studiile la facultate. Acum, după încheierea celor doi ani la CRST, având deja o direcție clară pentru locul de slujire, am înțeles că în misiunea pe care o voi face nu mi-ar fi de folos să studiez în domeniul persoanelor cu dizabilități. Pe viitor, mă gândesc la opțiunea de a a face studii superioare în țara în care voi sluji, pentru a avea o profesie potrivită contextului țării respective. Pentru mine, profesia este importantă atâta timp cât mă ajută în îndeplinirea chemării.”

Cu puțin timp înainte de absolvire, Estera a susținut interviul de acreditare la Agenția Penticostală de Misiune Externă (APME), pentru a merge ca misionară într-o țară islamică din Asia Centrală. Pentru că a primit o chemare supranaturală de a merge acolo, în ciuda dificultăților de obținere a vizei, în ciuda riscurilor pentru siguranța ei ca fată și creștină, și în ciuda costurilor semnificative de ședere în această țară, Estera a adoptat parcă filosofia generalului Hanibal, care, mărșăluind prin munții Alpi cu oștirea sa, a declarat: „fie vom găsi un drum, fie vom face unul!” Ca să ajungă acolo, Estera a găsit un drum, dar pentru a face ucenici din acel popor, Estera este pusă în situația de a construi un drum nou. În acest sens are multă nevoie de susținere spirituală. Iată cum a înțeles Estera că trebuie să ajungă la acest popor: 

„Înainte de finalizarea primului an de studii la CRST, Dumnezeu mi-a vorbit printr-un vis de noapte, în care un creștin persecutat îmi spunea că este nevoie de misionari în țara lui din Asia Centrală (mi-a dat și numele țării). Așa cum Pavel, atunci când un macedonean i-a apărut în vedenie, a înțeles că trebuie să meargă să vestească Evanghelia în Macedonia, la fel și eu, în urma visului, am înțeles că Dumnezeu mă cheamă să duc Vestea Bună în acestă țară din Asia Centrală.” 

Se pare că Estera este genul de persoană care nu-și permite pauze între etapele pe care le are de parcurs în viață. Iată cum argumentează ea acreditarea ei ca misionară în timp ce era încă studentă: „am ales să mă acreditez prin APME încă din timpul studenției, deoarece consider că acesta este pasul potrivit care urmează după pregătirea obținută la CRST. Am vrut, de asemenea, «să răscumpăr vremea» și să fac tot ce ține de mine pentru a ajunge cât mai curând pe câmpul de misiune. Avantajele pe care le experimentez în acest moment ca misionar APME sunt următoarele: am parte de asistare în găsirea unei echipe alături de care să slujesc în Asia Centrală, pot deja să încep procesul strângerii de fonduri și mă bucur de recomandare din partea APME pentru a vizita biserici.”

Estera a făcut o diferență în cadrul CRST în cei doi ani de pregătire. Nu a avut niciodată gândul renunțării la școală sau la misiune, a fost o studentă eminentă, care s-a remarcat prin inițiativele luate și prin trăsăturile specifice de lider, iar dacă ar fi posibil să-și citească epitaful, și-ar dori să știe că cei care o vor fi cunoscut, vor include afirmații valoroase precum: „Estera a fost o slujitoare a Domnului, un ispravnic credincios în lucrul care i s-a încredințat, o persoană preocupată de lărgirea Împărăției lui Dumnezeu pe pământ și de glorificarea Lui printre neamuri; un om care a purtat chipul lui Dumnezeu în această lume.”  

Acest epitaf pare să fie o caracterizare atât de vie a omului care iubește mai mult slava lui Dumnezeu, decât slava oamenilor. Cu o astfel de trăire, Estera va continua să facă o diferență, pentru că deține Adevărul care a făcut diferența în viața ei și, așa cum afirmă Christopher J.H. Wright, ea știe că „dacă nu ar fi adevărat că toate popoarele vor trebui să fie supuse judecății iminente a lui Dumnezeu, nu ar fi nevoie să proclamăm Evanghelia. Dar, dacă nu ar fi adevărat că Dumnezeu oferă îndurare și iertare tuturor celor ce se pocăiesc, nu am avea Evanghelie pe care să o proclamăm.”

Un articol scris în luna august, de regulă, abordează modul în care un absolvent CRST și-a trăit viața ca student la școala de misiune. În privința Esterei, pot privi din perspectiva lui Beniamin Disraeli care a afirmat că, „asemenea tuturor marilor călători, am văzut mai multe decât îmi amintesc și îmi amintesc mai multe decât am văzut.” Călătoria Esterei la CRST s-a încheiat, a mea, însă, continuă. Amintirile speciale pe care le am cu această studentă, mă determină să mă rog ca în toamnă școala noastră să fie binecuvântată cu o nouă generație de studenți de tipul Esterei, studenți care, pentru o vreme ca aceasta, să aleagă să iubească slava lui Dumnezeu, mai mult decât slava lumii. Amin!

About Ina Hrișcă 18 Articles
Ina Hrișcă este directorul general al Centrului Român de Studii Transculturale din Agigea, Constanța.

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*