Dezvoltarea de parteneriate, între provocare și oportunitate

Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului.

Matei 28:19-20

Porunca Domnului Isus adresată ucenicilor de a merge în toată lumea și a vesti Evanghelia, deși a fost dată acum două mii de ani, are aceeași încărcătură de credință și astăzi. În fond, ea reprezintă manifestarea dragostei creștine atât față de cei pierduți, cât și în raport cu cei mântuiți. Împlinirea Marii Trimiteri a fost, este și va fi parte a trăirii creștine, atât personale, cât și a Bisericii. 

Într-o lume din ce în ce mai divizată, Evanghelia este singura care are în ea însăși puterea de a uni, de a încuraja la lucrare în comun, de a împărtăși cu alții speranțele, îngrijorările, bucuriile vieții de credință. Iar această viață își dezvăluie bogățiile în mod deosebit atunci când însuflețește nu doar credinciosul, ci și comunitățile de credincioși. „Eu am venit ca oile să aibă viaţă, şi s-o aibă din belşug” (Ioan 10:15).

Dar și atunci, cu modestie creștină, realizezi că există un timp limitat, resurse limitate și oameni puțini care să lucreze cu devotament, dărnicie, destoinicie, jertfire de sine!

Privind, însă comunitatea creștină ca un grup de oameni ce au convingeri teologice bine definite, realizezi că într-o localitate sunt mai multe comunități de credință. Au teologia lor, viziunea și strategiile lor, principii și metode de relaționare către exterior, diferite sau cu totul diferite una față de cealaltă.

Mai mult, realizezi că există și competiție între comunitățile religioase cu scopul declarat, public sau în ascuns, de a transforma pe oameni după modelul pe care îl mărturisesc și de care sunt convinși că este singurul cu adevărat biblic.

Un mare adevăr spus foarte rar, este că deși mulți credincioși realizează că nu pot depăși stadiul de la bine spre mai bine din cauza „parohialismului”, trăind vieți de credință într-un spațiu limitat geografic și temporal, nu vor sau nu au puterea de a trece dincolo de barierele create de organizația sau cultul creștin unde sunt membri.

Suntem frați și surori în Hristos, dar evităm transpunerea în realitate, prin acțiuni comune, a acestei afirmații pline de adevăr. Nu este vorba despre o unire organizatorică, de o uniformizare a vieții de credință, ci despre unitatea în acțiunea de răspândire a Evangheliei și de ucenicizare.

În Evanghelia după Ioan este scris: „Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii” (Ioan 13:35).

Provocare înseamnă și că există cineva care dorește din toată inima să facă din viziunea lucrării în unitate, realitatea trăirii creștine de zi cu zi. De asemenea, înseamnă că orice viziune are nevoie și de anumite strategii pentru a reuși. Aceasta înseamnă nu doar că înțelegem viziunea lucrării în unitate cu alți creștini, dar ne și implicăm material, emoțional, relațional, în procesul mai lung sau mai scurt de a imprima în final nu o viziune izvorâtă dintr-o inimă egoistă, ci din gândul care vine de la Domnul Isus. 

Trebuie să fim conștienți că nu toți credincioșii au capacitatea spirituală de a vedea oportunitatea de a lucra în unitate și provocările pe care ar trebui să le depășească.

Unele provocări pe care doresc să le amintesc, sunt enunțate în cele ce urmează:

• Dumnezeu cheamă la misiune de 2000 de ani, dar mulți creștini nu răspund chemării, considerând-o ca fiind destinată altora
• Evanghelia a rămas puterea lui Dumnezeu de a transforma vieți și în secolul XXI;
• Evanghelia a rămas vestea bună a lui Dumnezeu pentru mântuire, nu pentru viață lungă și prosperă;
• Credința nu înseamnă a intra într-o organizație religioasă, ci a fi parte a Trupului lui Hristos, Biserica Sa. De asemenea, credința înseamnă că Duhul Sfânt prin darurile Sale, te face activ în lucrarea Domnului Isus și nu talentele, dorințele, averea personală, familia;
• Evanghelia are răspuns pentru existența răului și binelui, pentru suferința umană, pentru războaie, catastrofe;
• Diversitatea dintre culte și organizații religioase nu este întotdeauna expresia credinței așa cum este ea descoperită de Sfânta Scriptură în timpul Bisericii Primare, atât o formă de exprimare a moștenirii spirituale primite de la înaintași, cât și a transpunerii în secolul XXI, a crezurilor și practicilor de credință; 
• Expunere a unor stări emoționale cu aspect religios.

Trăim într-o lume multiculturală, multireligioasă, individualistă și materialistă, specifice fenomenului globalizării. Dar și într-o biserică în care umanismul, secularismul, liberalismul religios sunt din ce în ce mai prezente.

Cu toții avem convingerea că puterea mărturisirii Evangheliei în epoca Bisericii primare era dată de credința puternică a creștinilor din acele timpuri, că unitatea lor izvora din modelul Sfintei Treimi. În același timp, că era și o reflectare a acesteia: „Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine şi Eu în Tine; ca şi ei să fie una în Noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis” (Ioan 17:21).

De asemenea nu trebuie să uităm că persecuția și libertatea, sărăcia și prosperitatea au fost, sunt și vor fi provocări gata oricând să ne încerce credința. În opinia mea, răspunsul pe care îl putem oferi lumii la aceste provocări nu trebuie să se rezume doar la apeluri emoționale, la identitate cultică și religioasă, cât mai ales la identitate în semnificație creștină, asemănare cu Hristos!

Pentru a fi viabile, parteneriatele între organizații religioase, culte, biserici, trebuie să conțină explicații clare asupra unor domenii precum:

• asemănări teologice ce pot fi invocate în scopul realizării parteneriatului, cât și deosebiri teologice care pun în pericol atât inițierea, cât mai ales derularea parteneriatului;
• aspecte metodologice;
• dedicarea reciprocă în menținerea și dezvoltarea parteneriatului;
• definirea principiilor și valorilor care să creeze o bază solidă de încredere reciprocă.
• Scopul parteneriatelor este îndreptat către:
• sprijinirea bisericilor locale, a organizațiilor religioase și a cultelor în răspândirea Evangheliei, în afirmarea valorilor Scripturii ca fundamente ale dezvoltării umane, în viața personală, de familie și socială;
• cercetarea nevoii de pe câmpul de misiune,  planificare și alocare de resurse umane și materiale;
• instruirea liderilor locali, regionali, naționali, în a înțelege vremurile în care trăiesc, drepturile și responsabilitățile ce derivă din pozițiile vremelnice pe care le ocupă, asemeni fiilor lui Isahar „care se pricepeau în înţelegerea vremurilor şi ştiau ce trebuia să facă Israel” (1 Cronici 12:32).
• repunerea rugăciunii unora pentru ceilalți la locul pe care îl are în planul lui Dumnezeu (rugăciune în unitate pentru extinderea Împărăției lui Dumnezeu către marginile pământului, pentru facerea de ucenici din toate neamurile și pentru nevoia de lucrători pentru Marele Seceriș). Atâta timp cât rugăciunea pentru misiune nu este parte a închinării personale nu ai cum să vezi atât câmpul de misiune, greutățile, bucuriile, limitările; 
• să fie un sprijin în vremurile de lipsuri și criză;
• să fie un model de implicare activă pentru limitarea răului, sărăciei, violenței, catastrofelor naturale, războaielor;
• să arate lumii că modelul hristic de smerenie și dependență de Dumnezeu este singurul binecuvântat.

Inițierea, continuarea și dezvoltarea de parteneriate necesită curaj duhovnicesc, viziune, sacrificiu. Printre efectele parteneriatelor care sunt deja în derulare, putem evidenția următoarele beneficii spirituale:

• s-a întărit maturitatea în slujire (ne face mai puternici și mai eficienți în lucrare);
• starea de mulțumire sufletească este din ce în ce mai prezentă în inima credincioșilor;
• activismul de tip sectar este din ce în ce mai mult înlocuit prin colaborare inter-cultică;
• vulnerabilitățile și slăbiciunile unei organizații pot fi compensate la nevoie prin experiența și stabilitatea altor organizații;
• se reduc posibilitățile ca un anumit lider creștin să ajungă într-o poziție în care personalitatea lui cu tendințe de autoritarism, să devină o piedică majoră în lucrarea comună de răspândire a Evangheliei; 
• oamenii nemântuiți sunt îndemnați să vină la Hristos prin pocăință și credință, și apoi să caute o biserică unde să se maturizeze spiritual, în părtășie cu ceilalți credincioși, fără să fie „educat” în a se conforma strict doar unor dogme, practici și mentalități religioase sectare.

Parteneriatele ne oferă ocazia, de multe ori unică, de a transforma o situație de criză în credință, în identitate religioasă sau comunitară, într-o ocazie de dezvoltare a personalității și trăirii creștine, a sentimentului apartenenței la Trupul lui Hristos și nu la o organizație umană, ci la Biserica lui Hristos. Aceea care dăinuie peste veacuri, și nu la o organizație religioasă care în zeci sau sute de ani își pierde semnificația, valorile, spiritul misionar, dragostea de Dumnezeu și de oameni.

Una dintre cele mai mari provocări ale lumii contemporane adresată Bisericii lui Hristos și care necesită de îndată înființarea de parteneriate între biserici și culte este problema refugiaților. De asemenea, cazul Bodnariu și altele asemenea, când în spațiul public au ieșit mulți credincioși de diferite confesiuni și au avut un limbaj comun, ne-a demonstrat utilitatea unor parteneriate care, chiar dacă nu au avut un statut clar scris, datorită viziunii unor lideri, au funcționat și au adus biruința în multe situații de despărțire a familiilor.

---

Virgil Achihai s-a născut la 19 octombrie 1959 la Târgovişte. Din 2000 este căsătorit cu Doina-Laura, şi au împreună doi copii (Radu şi Sofia).

În 1984 îşi ia licenţa în ştiinţe economice la Academia de Studii Economice Bucureşti, completate cu două masterate: administraţia publică europeană (2005) şi audit financiar (2006). În 2002 şi-a luat şi licenţa în teologie la Facultatea de Teologie Baptistă, Bucureşti. 

Din 1990 este prezbiter al Bisericii Creştine după Evanghelie din Târgovişte. Încă din 1991 lucrează în cadrul Uniunii Bisericilor Creştine după Evanghelie din România, unde a deţinut şi poziţii de conducere: secretar general (1998-2006) şi preşedinte (2006-prezent). De asemenea, a condus şi Alianţa Evanghelică din România în calitate de preşedinte (2011-2015) şi secretar general (2015-prezent).