După 30 de ani – Ratarea kairos-ului

Ce aș mai fi putut face viei Mele, și nu i-am făcut?

Isaia 5:4

Luna aceasta se împlinesc 30 de ani de la căderea regimului comunist, dictatorial, poate cel mai devastator pe care l-a avut vreodată țara noastră. Când se întâmplau aceste lucruri, eram student la teologie, pregătindu-mă să devin pastor. Nu uit euforia din biserici la gândul că un vânt cald, de libertate, la care nu am visat și nu am sperat vreodată, a început să adie în mod supranatural peste noi. 

La mai puțin de doi ani distanță de la acel moment, îmi făceam bagajele și împreună cu familia, mă mutam în Dobrogea, zonă cu foarte puțini credincioși, pentru a ajuta biserica de acolo în misiunea ei. Ca noi au procedat mulți alții. Sute de noi biserici au fost înființate în următorii ani pretutindeni în țară. 

Apoi, oarecum surprinzător, în următoarea decadă, elanul a început să se stingă… Azi, cu durere, trebuie să recunoaștem că începem să închidem biserici, iar numărul convertiților care intră în bisericile noastre este tot mai redus. 

Privind în urmă, după 30 de ani, nu pot să nu mă întreb: pe lângă alte cauze posibile care au dus la declinul ei (și care nu fac obiectul acestui material), oare Biserica a fost afectată și de contextul politic în care ființează? De ce factorul politic? Deoarece, dacă ar fi să iau în calcul energiile emoționale, fizice și psihice cheltuite, timpul alocat, resursele financiare implicate, de departe, organizarea politică și lupta politică au fost elementele dominante pentru societatea românească de după 1990. 

Cu siguranță, mulți dintre creștinii evanghelici – printre care mă număr și eu – nu am fost altfel decât marea masă a conaționalilor noștri. Ne-am trezit și noi prinși în acest curent care a făcut din politică sport național. Am trăit intens la alegeri, ne-am manifestat deseori vocal adeziunea sau dezaprobarea față de anumite partide, am susținut sau condamnat vehement anumiți politicieni, ca, până la urmă, să ajungem aproape cu toții dezamăgiți de cei pentru care ne-am luptat.  

Cel mai înspăimântător mi se pare însă faptul că, în timp ce politicul ne seducea cu iluzii ambalate atrăgător iar noi deveneam tot mai dependenți de doza zilnică de scandal mediatic, în spatele scenei, se întâmplau și se întâmplă lucruri foarte serioase și importante, care sunt pe punctul de a afecta grav și chiar a compromite misiunea și mărturia Bisericii în societate. 

După 30 de ani suntem mai divizați. Oricum, noi evanghelicii, creăm destul de lesne grupări religioase alternative și asta nu din dorința de multiplicare, ci din cauza faptului că supralicităm diferențele doctrinare sau dogmatice, formele de închinare, tipul de îmbrăcăminte care poate fi purtat sau simpatia față de un anumit pastor. 

Acum, ca și cum nu am fi avut deja suficiente pretexte de scindare, a mai apărut și cea determinată de afinitățile politice. Prea ușor unii lideri se așează sub stindardele unor formațiuni politice vremelnice, forțând într-un anumit fel enoriașii să se poziționeze și ei undeva pe eșichierul politic. Așa că, inerent, apar niște fisuri suplimentare în Trupul lui Hristos, determinate de simpatiile politice, iar acest lucru afectează evident misiunea pe care am primit-o de la Domnul. Dacă, în Corint, diviziunile erau hrănite de poziția credincioșilor față de Cina Domnului și față de personalitățile timpului (Pavel, Apolo sau Chifa), noi ne stricăm relațiile și pentru că avem de ales între PNL, PSD sau PMP; între Iohannis sau Dăncilă.

Nu e normal și nu ar trebui ca politicul să mai provoace o fisură suplimentară în Trupul lui Hristos. Ca cetățeni trebuie să ne iubim țara, cred că ar trebui să ne ducem la vot, cred că putem participa la viața socială pentru binele „cetății” dar, pentru un creștin, valorile Împărăției trebuie să primeze întotdeauna față de valorile națiunii, etniei, denominațiunii sau partidului. Biserica – stâlpul și temelia adevărului – trebuie să rămână întotdeauna deasupra celorlalte realități.

Apoi, după 30 de ani, avem așteptări nerealiste de la liderii politici. Uităm faptul că cei mai mulți dintre ei nu au valori creștine și de aceea nu au cum să acționeze ca niște credincioși născuți din nou. Nu îi putem aduce întotdeauna, de aceeași parte a baricadei cu noi, pe chestiunea avorturilor, a căsătoriilor homosexuale, a jocurilor de noroc, a prostituției, a educației în școli și așa mai departe. Iar dacă, uneori, vin alături de noi în aceste chestiuni, o fac din interes politic. 

Să ne reamintim faptul că noi, evanghelicii, nu am agreat niciodată pactul dintre puterea politică și cea religioasă de după Constantin cel Mare. Acum însă, dacă un astfel de pact ne-ar avantaja, se pare că am fi gata să îl încheiem. De ce nu, să se reglementeze prin lege respectarea celor 10 porunci, mersul la biserică sau îmbrăcămintea evlavioasă! 

Poate vă dezamăgesc, dar națiunea în care trăim nu poate deveni teocratică niciodată. Toate experimentele teocratice din istorie au fost eșecuri răsunătoare și au adus mari deservicii pe termen lung Împărăției. Sigur, suntem datori să ne rugăm pentru guvernanți și să-i respectăm. Ne bucurăm când printre ei sunt și creștini născuți din nou care se opun răului și pot promova o lege bună pentru națiune, dar nu trebuie să uităm niciodată faptul că lumina și sarea pământului e Biserica, nu parlamentul sau guvernul. Nu prin constrângeri se schimbă o națiune, ci prin influența puternică, la nivel de mase, pe care o poate avea doar o Biserică vie și plină de Duhul Sfânt.

În fine, timp de 30 de ani am folosit prea puțin climatul de pace și de libertate care ne-a fost dat. Lucrul acesta mă îndurerează cel mai mult. Paradoxal, în ciuda multor guvernări absolut catastrofale din acești 30 de ani, a corupției endemice sau a hoțiilor legiferate, trebuie să recunoaștem că niciodată evanghelicii din România nu au avut mai multă libertate de a-și practica credința ca acum. Probabil, în lume sunt puține țări unde creștinii se bucură de o așa largă libertate și de un sprijin atât de consistent din partea autorităților ca în România. 

Uitându-mă înapoi, întreb: ce am făcut noi în acest timp de libertate? Ce putea face Dumnezeu mai mult pentru Biserica din România în acești 30 de ani și nu a făcut? Ce și cine ne-a împiedicat să străbatem țara în lung și-n lat ca să ducem Evanghelia în toate satele și orașele țării? Ce și cine ne-a împiedicat să trimitem misionari până la marginile pământului?

Dacă România nu este unde am dori să fie acum, după 30 de ani de la căderea comunismului, nu ar trebui să arătăm cu degetul spre politicieni, ci să privim cu rușine și smerenie spre noi și să ne pocăim deoarece nu am fost ceea ce Dumnezeu a intenționat să fim în acest timp.

Doamne ajută-ne, dacă ne vei mai da timpuri de pace și har, să facem în primul rând „politica” Împărăției!

Doamne ajută-ne să nu pierdem definitiv și ireversibil Kairos-ul nostru!

About Ghiță Rițișan 21 Articles
Este unul dintre membrii fondatori ai Agenției Penticostale de Misiune Externă, iar din 2008 este președintele organizației. A fost ordinat în 1992 după absolvirea ITP, a slujit timp de 17 ani în Dobrogea ca pastor, dar și în proiecte regionale de plantare de biserici. În perioada 2004-2008 a fost președintele Comunității Regionale Penticostale Constanța. Este fondatorul și președintele Centrului Român de Studii Transculturale din Agigea (Constanța). Este vicepreședinte al PEM (Pentecostal European Mission) din 2015 și membru în Comitetele Mondiale Penticostale de Misiune (WAGFMC/WPF-MC). Este căsătorit cu Irina, au împreună două fete căsătorite, Irisa-Iulia și Lea-Priscila și un nepot. În prezent locuiesc la Cluj-Napoca și sunt implicați în Biserica Penticostală Filadelfia.

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*