Dar îngerul le-a zis: „Nu vă temeți, căci vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot norodul: astăzi, în cetatea lui David, vi S-a născut un Mântuitor, care este Hristos, Domnul.”
Luca 2:10-11
În timpul în care mesajul ceresc adus de înger: „Nu vă temeți, căci vă aduc o veste bună” a ajuns pe pământ, omenirea nu era într-o condiție mai privilegiată ca acum. Dimpotrivă. Dacă Dumnezeu ar fi întrebat atunci un evreu, dezgustat de aroganța romanilor: care este cea mai mare nevoie a omenirii?, cu siguranță că ar fi răspuns: avem nevoie de un salvator!
Dacă ar fi întrebat pe unul dintre miile de plebei ajunși în arene pentru programul pâine și circ: care este cea mai mare nevoie a omenirii?, cu siguranță că ar fi răspuns: avem nevoie de un lider egalitarist!
Dacă ar fi întrebat pe unul dintre sutele de poeți sau filozofi, aruncați la periferia imperiului, pentru că au îndrăznit să critice opulența și desfrâul de la curtea imperiului: care este cea mai mare nevoie a omenirii?, cu siguranță că ar fi răspuns: avem nevoie de un lider justițiar.
Când însă Dumnezeu s-a uitat înspre omenire, El nu a pus întrebări. El a văzut alienarea și depravarea cauzate de păcat și a constatat că cea mai mare nevoie a omenirii este aceea a unui Mântuitor. Nu un mântuitor care să aducă popoarelor oprimate libertate politică, nu un mântuitor care să ofere sclavilor eliberarea, ci un Mântuitor care să slobozească omenirea de sub cea mai cruntă sclavie, aceea a păcatului. Această sclavie era (și este) atât de subtilă încât nici măcar poporul evreu, care avea Legea și profeții, nu își dădea seama de existența ei.
De aceea, preotul Zaharia, rugându-se pentru copilul primit în mod miraculos, care avea să devină Ioan Botezătorul, a zis: „Și tu, pruncule…vei merge înaintea Domnului, ca să pregătești căile Lui și să dai poporului Său cunoștința mântuirii, care stă în iertarea păcatelor lui” (Luca 1:76-77).
Însușindu-și acest mare adevăr și crezând în el cu toată ființa, atât apostolii cât și ceilalți credincioși din biserica primară au pus în centrul slujirii lor predicarea Evangheliei. Ei credeau că eliberarea din păcat, din cea mai cruntă sclavie în care a ajuns omul, nu poate fi realizată decât prin credința în jertfa unicului Fiu al lui Dumnezeu și Mântuitor, Isus Hristos! Iată de ce, în toată cartea Faptele Apostolilor, fără excepție, prioritatea zero a ucenicilor Domnului a fost predicarea Evangheliei: „Și, în fiecare zi, în Templu și acasă, nu încetau să învețe pe oameni și să vestească Evanghelia lui Isus Hristos” (Fapte 5:42).
Când credincioșii bisericii primare au trebuit să își abandoneze casele și să migreze pretutindeni din cauza persecuției, nu s-au gândit mai întâi la ei înșiși, cum să își reînceapă viața undeva, ci au văzut în această dislocare involuntară o mare oportunitate de a vesti Evanghelia altor oameni: „Cei ce se împrăștiaseră, mergeau din loc în loc și propovăduiau Cuvântul” (Fapte 8:4). „Cei ce se împrăștiaseră, din pricina prigonirii (…) au ajuns până în Fenicia, în Cipru și în Antiohia și propovăduiau Cuvântul…” (Fapte 11:19). Mai târziu, când fostul prigonitor Saul, a fost chemat de Dumnezeu să se alăture Bisericii Sale, el a sintetizat foarte clar misiunea sa: „Pavel, rob al lui Isus Hristos, chemat să fie apostol, pus deoparte ca să vestească Evanghelia lui Dumnezeu” (Romani 1:1).
Așadar, dacă întreaga carte a Faptelor Apostolilor – care este o istorie a bisericii primare – arată că misiunea principală a înaintașilor noștri a fost propovăduirea Evangheliei, cum se face că acest lucru nu mai este central în misiunea creștină de azi? Cum de tot mai multe solicitări care ne parvin de pe câmpurile de misiune sunt legate de achiziționarea de alimente pentru săraci? Cum se face că în fotografiile recente, pe care misionarii le postează, îi vedem cel mai adesea distribuind pachete cu ajutoare și mai puțin propovăduind Evanghelia? Oare de ce proclamarea Evangheliei nu mai este o prioritate în misiunea creștină, mai ales în zonele în care există libertate și este posibil acest lucru? Cum de evanghelia sacului cu orez a înlocuit Evanghelia Domnului Isus Hristos? Cum se face că organizațiile de misiune de azi se transformă tot mai mult în niște apendice ale ONU sau ale Crucii Roșii?
Personal, nu am decât două răspunsuri. Primul ar fi de natură teologică. Se pare că tot mai puțini creștini consideră că omul e păcătos. În biserici, tot mai puțin se predică despre păcat. Precum musulmanii, nu mai credem că omul e pierdut, el este doar slab și poate greși. Dacă ne ocupăm de educația lui îl putem salva… Ideologia umanistă a cosmetizat atât de mult teologia și mesajul creștin de azi încât problematica păcatului a ajuns o chestiune secundară.
Al doilea răspuns este de factură misiologică. Teologia noastră influențează totdeauna misiologia noastră! Dacă păcatul e o chestiune secundară, atunci, evident, nici Evanghelia nu mai trebuie să fie centrală în misiune, nu-i așa? Credincioșii din biserică, sensibilizați mai mult de povești dramatice, dezolante, care ilustrează sărăcia și mizeria umană în cele mai acute ipostaze, dăruiesc mai mult pentru proiecte care susțin aceste cauze și mai puțin pentru evanghelizare, ucenicie și plantare de biserici.
Ca o consecință a acestor schimbări, în aceste zile, își face apariția o nouă categorie de misionari (sau are loc o reprofilare a celor vechi) care nu mai seamănă deloc cu cei întâlniți în Faptele Apostolilor. Misionarul de azi nu mai este un om chemat de Dumnezeu, trimis de o biserică locală, împuternicit de Duhul Sfânt să ducă mesajul Evangheliei celor pierduți. El este doar un bun manager care știe să atragă resurse financiare și să le convertească în bunuri materiale pentru oamenii săraci și marginalizați.
În ceea ce mă privește, chiar dacă tendințele și moda în misiologie se schimbă, îmi propun să rămân credincios misiologiei pe care o văd clar relevată în Scriptură. Consider că noi, creștinii, trebuie să fim sensibili și să răspundem cu dragoste și compasiune la nevoile pe care le întâlnim în lume.
Dar mai cred că toate misiunile de azi trebuie să fie puternic ancorate într-o teologie biblică; o teologie în care întruparea, moartea, învierea, înălțarea, glorificarea și revenirea Domnului Isus sunt centrale și nenegociabile; o teologie care susține că, „în nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiți” (Fapte 4:12), decât Numele Domnului Isus.
Orice misiune creștină care nu are în centru Evanghelia este fake mission (pseudomisiune)!
În aceste zile, credincioșii își reamintesc cu bucurie că deasupra câmpiei Betleemului, într-o noapte înstelată, a răsunat cea mai frumoasă veste bună care a putut fi auzită vreodată de umanitate: „vi S-a născut un Mântuitor”! Nicio altă veste transmisă de atunci încoace nu a putut umbri sau diminua măreția și unicitatea acelui mesaj. Istoria nu a cunoscut și nu va cunoaște nicio altă veste care să aibă impactul pe care aceasta l-a avut. Nașterea Mântuitorului este și va rămâne, până veacurile se vor fi sfârșit, nu doar o veste bună, ci va rămâne ca fiind Vestea, Vestea Bună transmisă de Dumnezeu omenirii!
Mesajul de azi al bisericii pentru lume nu poate fi altul decât cel pe care îngerul l-a adus acum 2000 de ani: „vi S-a născut un Mântuitor”!
Be the first to comment