De aceea, fraților, căutați cu atât mai mult să vă întăriți chemarea și alegerea voastră… (2 Petru 1:10)
Apostolul Petru se apropia de 70 de ani când a scris această ultimă epistolă. Simțea că sfârșitul vieții lui pământești este aproape și că profeția Mântuitorului se va împlini foarte curând: „Știu că dezbrăcarea de cortul meu va veni deodată, după cum mi-a arătat Domnul…” (v. 14). Așa că a dorit să lase un mesaj credincioșilor care aveau să trăiască după el, mesaj care să poată fi accesat și după moartea lui și care să îi ajute să rămână în credință (v. 15).
Cu siguranță că atunci când a scris despre chemare a retrăit cu intensitate, de parcă totul s-a petrecut mai ieri, momentele când a fost el însuși chemat. Cum putea fi uitată dimineața aceea rece, când un tânăr profet, despre care nu știa nimeni nimic, a ajuns și pe malul lacului Tiberiada unde pescuia el? La început profetul i-a cerut doar barca pentru a predica din ea oamenilor adunați pe malul apei. Apoi, i-a sugerat să se reîntoarcă pe lac și să mai arunce mrejele încă o dată. Se întâmpla după o noapte istovitoare în care nu pescuise nimic. Își amintește aievea clipa. S-a reîntors pe ape doar pentru a-i demonstra tânărului profet că nu se pricepe la pescuit. Ceea ce a urmat însă, după ce a aruncat mreaja, îl face și acum să se cutremure pe bătrânul apostol. În toată viața de pescar, nici el, nici ceilalți colegi ai lui nu mai văzuseră o captură așa de mare de pești…
La puțin timp după acel moment a auzit vocea blândă a tânărului profet chemându-l să fie pescar de oameni. Nu i-a fost ușor să se decidă, mai ales că cei mai mulți oameni din sat îi spuneau că face greșeala vieții lui. Cum să lase mica afacere din care se întreținea familia lui de câteva generații și să se ia după un necunoscut care nu a confirmat încă și despre care nu se știa încă sigur dacă e un om spiritual sau un impostor? Alții îl ironizau spunându-i că din pescuitul peștilor mai poți trăi, dar pe cine a auzit el că trăiește din pescuitul oamenilor?! Sau, cine a auzit până atunci măcar că ar fi o astfel de meserie? Și apoi chiar credea el că la vârsta lui, fără educație și fără vreo pregătire rabinică ar mai putea ajunge un învățător al Scripturilor? Nu era oare dus în ispită de acel demon al mândriei care îi mai dădea târcoale din când în când?
Privește acum în urmă… Ce repede au trecut 30 de ani de atunci, de la luptele și frământările lui! Deși părea nebunească, decizia de a-l urma pe acel profet, care mai târziu s-a dovedit a fi Mesia, a fost cea mai bună alegere din întreaga lui viață. Nu regretă nimic! Dimpotrivă realizează că ziua aceea a fost ziua când Isus l-a salvat de la o existență anostă și fără semnificație!
A avut și îndoieli în acest răstimp? Cu siguranță! Tocmai de aceea le scrie acum credincioșilor cât de important este să își întărească fiecare dintre ei propria chemare.
De ce ar trebui întărită chemarea? Nu rămâne ea intactă și proaspătă odată ce este făcută? Nu rămâne ea de neclintit? Cu siguranță nu! Credinciosul poate ajunge să o piardă, sau, după cuvintele apostolului, poate ajunge orb și miop.
Cum se leagă chemarea de miopie? Este pierderea chemării, miopie? Evident! Petru enumeră la începutul paragrafului șapte virtuți care trebuie să se regăsească în viețile credincioșilor. Dacă ele nu există, atunci credinciosul este ca un orb sau ca un miop din punct de vedere spiritual. Lista începe cu virtutea credinței și ajunge la iubirea de toți oamenii. Acest tabel cu virtuți este ca o planșă optotip de la cabinetul oftalmologic. Nu e suficient să poți citi primele rânduri! Ai o vedere bună doar dacă ajungi să vezi ce scrie pe ultimul rând, cel mai de jos…
Credința singură nu este suficientă – și dracii cred! Nici fapta. Chiar și necredincioșii pot face fapte bune. Nici răbdarea singură nu este îndeajuns! Mulți dintre adepții religiilor orientale au mai multă răbdare ca noi. Vederea spirituală este bună doar dacă ajungem la iubirea de toți oamenii. Chemarea ultimă pentru fiecare credincios este dragostea de frați și iubirea de toți oamenii. Dacă nu ajunge aici, este orb.
Iubirea de oameni nu este doar o declarație de credință. Ea este prezentă doar atunci când suntem preocupați în mod sincer de cei pierduți. Și dacă acest interes lipsește e foarte posibil ca vederea spirituală să fie afectată. S-ar prea putea ca, la un moment dat, să nu mai existe în noi tocmai acele virtuți absolut necesare pentru a defini o viață de creștin autentic.
Așa că întăriți-vă chemarea – scrie Petru! Ea este în mod continuu sub asediul uitării, îndoielii sau negării. Eu nu cred într-o chemare specială la slujire, doar pentru câțiva, și într-o chemare generală la mântuire pentru cei mai mulți! Noi toți suntem chemați de Dumnezeu să slujim! Dumnezeu îi cheamă la slujire pe cei pe care îi mântuiește: „ne-a mântuit și ne-a dat o chemare sfântă” (2 Timotei 1:9). Nu există niciun credincios fără o chemare! Dumnezeu nu ne mântuiește ca apoi să ne plaseze virtual într-o sală mare unde să stăm și să așteptăm sfârșitul vieții sau revenirea Domnului!
Îmi aduc aminte de prima mea vizită în India. În Varanasi, pe malul Gangelui, am văzut niște clădiri sumbre, neîngrijite, uriașe, care m-au impresionat prin dimensiunea și arhitectura lor. Acolo erau aduși (și uneori abandonați) muribunzii care așteptau trecerea din lume. Potrivit hinduismului ei trebuie să parcurgă un ciclu de reîncarnări (samsara) până la contopirea cu principiul absolut, impersonal (brahman).
Biserica nu este un astfel de loc! Nu este o anticameră de așteptare a morții pentru a intra în eternitate! Biserica este un loc al slujirii. Fiecare credincios are daruri pentru a sluji trupului lui Hristos și lumii. Dacă cineva nu mai face nimic înseamnă că și-a pierdut chemarea pentru care există și a fost mântuit. De aceea este așa de important apelul bătrânului apostol: „De aceea, fraților, căutați cu atât mai mult să vă întăriți chemarea și alegerea voastră; căci dacă faceți lucrul acesta, nu veți aluneca niciodată”.
Februarie 2017, Cluj-Napoca
Be the first to comment