Chemarea la suferință

Și la aceasta ați fost chemați; fiindcă și Hristos a suferit pentru voi și v-a lăsat o pildă, ca să călcați pe urmele Lui. (1 Petru 2:21)

Dumnezeul nostru este un Dumnezeu care cheamă. L-a chemat pe primul om, imediat după facerea lui, pentru a avea părtășie cu el (Genesa 3:9). Mai târziu i-a chemat pe Avraam, pe Moise sau pe Samuel pentru a duce la îndeplinire planurile Lui suverane. Dumnezeu însă continuă să cheme și azi.

Cheamă oameni la mântuire prin Hristos (Romani 1:6; 1 Corinteni 1:9,24,26; Iuda 1) sau să iasă din întuneric la lumină (1 Petru 2:9). Îi cheamă la Împărăție (1 Tesaloniceni 2:12) și la slava Sa (Apocalipsa 19:9). Îi cheamă la viață veșnică (1 Timotei 6:12) și la sfințire (Romani 1:7; 1 Tesaloniceni 4:7). Îi cheamă să trăiască în pace (1 Corinteni 7:15; Coloseni 3:15). Îi cheamă la slobozenie (Galateni 5:13). Dar, mai ales, Dumnezeu a chemat și cheamă oamenii în lucrare.

Poate este cea mai comună chemare făcută de Dumnezeu, la care Biblia face referire. Apostolii au fost chemați să propovăduiască (Matei 4), prima echipă misionară a fost chemată să plece pentru a duce mesajul împăcării altor națiuni (Fapte 13:2), iar Pavel amintește aproape în fiecare epistolă a sa despre chemarea lui apostolică. Nu poate exista o slujire de calitate și de durată în Împărăție fără o chemare specială din partea lui Dumnezeu.

Biblia mai amintește însă de o chemare pentru cei care se identifică cu Domnul lor, Hristos, una despre care se vorbește puțin sau chiar deloc în zilele noastre, chemarea la suferință. Petru amintește de această chemare mai ales în prima sa epistolă. Istoria bisericii timpurii abundă și ea în consemnări referitoare la suferință. Se pare că în perioada bisericii primare, mântuirea era împărtășită la pachet cu suferința. Apostolii nu se jucau cu aceste adevăruri, pentru că Isus le-a spus-o clar: „…din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni și vor spune tot felul de lucruri rele și neadevărate împotriva voastră!” (Matei 5:10-12). Acest mesaj despre suferință Isus nu l-a rostit târziu, când și-a consolidat echipa de ucenici, ci chiar de la începutul chemării lor în lucrare (Luca 6.22). Mai apoi, în odaia de sus, a continuat să îi instruiască și să le vorbească despre suferință și despre ura care urma să vină din partea lumii (Ioan 15:18, 16:2, 17:14). La rândul ei, această primă generație de creștini, a pregătit-o pe următoarea pentru suferință. De cel puțin trei ori, în a doua sa epistolă, Pavel îi cere lui Timotei să sufere împreună cu el și cu Evanghelia (1 Timotei 1:8, 2:3, 4:5).

Suferința pentru Hristos nu a încetat însă odată cu primele secole, așa cum greșit am putea crede. În Cartea neagră a condiției creștinilor în lume, carte scrisă sub coordonarea jurnalistului Samuel Lieven, se arată că în anul 2016 numărul creștinilor persecutați în lume a ajuns la circa 150 de milioane.  

80% din toate persecuțiile religioase care au loc în lume sunt orientate împotriva creștinilor. Center for the Study of Global Christianity, la rândul său, amintește de faptul că în ultimul deceniu circa 90.000-100.000 de creștini sunt uciși în fiecare an pentru credința lor. Asta înseamnă o medie de cinci creștini martirizați în fiecare minut. Cea mai cruntă persecuție împotriva creștinilor continuă să aibă loc în țări precum: Coreea de Nord, Pakistan, Afganistan, Somalia, Yemen, Iran, Uzbekistan, Arabia Saudită, Siria, Irak și, din păcate, mai recent în India. Dincolo de persecuțiile violente la care sunt supuși în anumite țări, mai trebuie adăugat faptul că alți circa 500-600 de milioane de creștini sunt împiedicați să-și practice liber credința.

Poate vă întrebați: de ce să vorbim acum de suferință pentru Hristos? Ne bucurăm de libertate cum nu am mai avut niciodată în țara noastră! Vorbim doar așa ca să ne aflăm în treabă? Sau doar așa, ca să știm ce se mai întâmplă cu creștinii prin alte zone? Tema suferinței nu pare deloc de actualitate, într-adevăr. Dar să nu uităm că atunci când Isus îi înarma pe ucenici cu gândirea despre suferință, situația era relativ bună. Nimeni nu îi persecuta și nimeni nu îi ura. Însă curând urma să vină timpul când tot ceea ce le-a spus Isus s-a împlinit. Așadar, cine ne garantează că aceste vremuri de libertate vor continua? Cine ne garantează că peste un an, sau cinci, sau zece vom fi tot atât de liberi ca și acum și că vom avea drepturi religioase? Și dacă nu suntem gata să acceptăm și să îmbrățișăm acum teologia suferinței, la nivel mental, ce ne vom face atunci când vor veni încercările?

Iată de ce, cred eu, e bine să reflectăm la câteva dintre lucrurile pe care Petru le împărtășește cu credincioșii din timpul său. În primul rând el le reamintește faptul că suferința pentru Hristos ar trebui să fie (și este) ceva normal, natural. „Nu vă mirați – spune el – de încercarea de foc din mijlocul vostru … ca de ceva ciudat” (1 Petru 4:12). Pavel avea să declare și el ceva asemănător: „…toți cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Isus vor fi prigoniți” (2 Timotei 3:12). Așadar nu prigoana, batjocura, disprețul oamenilor sau ocara lor ar trebui să ne sperie, ci lipsa lor. Isus spunea: „Dacă ați fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei” (Ioan 15:19).

Mai apoi, continuă Petru, suferința pentru Hristos ar trebui să fie (și este) o confirmare a faptului de a fi în voia Lui: „Duhul slavei … Se odihnește peste voi” (1 Petru 4:14). Acest lucru ar trebui să declanșeze în inima credinciosului o explozie de bucurie: „dimpotrivă, bucurați-vă” (1 Petru 4:13). Suferința pentru El este un semn că ești de partea cea bună, că ești în tabăra potrivită. Apostolii și primii creștini s-au bucurat că au fost învredniciți să sufere pentru Hristos (Fapte 5:41) și au primit cu bucurie răpirea averilor lor (Evrei 10:34).

În fine, suferința pentru El duce (și ar trebui să ducă) la o încredere deplină în Dumnezeu: „… cei ce suferă după voia lui Dumnezeu, să-și încredințeze sufletele credinciosului Ziditor…” (1 Petru 4:19). Atunci când oamenii, instituțiile, legile sau constituțiile sunt împotriva copiilor Lui, nu mai rămâne decât El!

Așadar, Dumnezeu îi cheamă și azi pe oameni la mântuire sau în lucrare. De cele mai multe ori o face prin noi, când le împărtășim Cuvântul vieții. Să nu ne fie teamă să amintim și de suferință, mai ales când suntem pe câmpurile de misiune. Posibil ca cei chemați la mântuire să fie chemați și la o formă de suferință pentru El, mai ușoară sau mai radicală, în funcție de contextul în care trăiesc. De ce? Pentru că creștinul nu mai este din lume, iar lumea urăște ce nu este al ei. Pentru că în ultimii ani se constată o radicalizare tot mai accentuată a adepților altor religii, în special ai islamul (și hinduismul mai nou), față de creștini. Pentru că mesajul creștin, care are în centru salvarea exclusivă prin Hristos, irită o bună parte din adepții altor credințe.

Ce ne rămâne atunci? Nu sunt și nu au fost decât două opțiuni. Fie evitarea suferinței prin îmbrățișarea unui evanghelii false, diluate, fie proclamarea în dragoste a singurei Evanghelii, cea a Domnului Isus, cu riscul de a suferi cu El și pentru El.

About Ghiță Rițișan 42 Articles
Este unul dintre membrii fondatori ai Agenției Penticostale de Misiune Externă, iar din 2008 este președintele organizației. A slujit timp de 17 ani în Dobrogea ca pastor, dar și în proiecte regionale de plantare de biserici. Este fondatorul și președintele Centrului Român de Studii Transculturale din Agigea (Constanța). Este vicepreședinte al PEM (Pentecostal European Mission) și membru în Comitetele Mondiale Penticostale de Misiune (WAGFMC/WPF-MC). Este căsătorit cu Irina, au împreună două fete căsătorite, Irisa și Lea și cinci nepoți. Locuiesc la Cluj-Napoca și sunt implicați în Biserica Penticostală Filadelfia.

Be the first to comment

Leave a Reply