Ne-am suit transpirați, obosiți și murdari în elicopterul care a venit să ne recupereze din comuna Mahazoarivo, în inima regiunii acoperite atât cu păduri joase, cât și cu dealuri golașe, iar spre munți, cu junglă deasă și copaci înalți. Avusesem o zi obositoare, iar lumea din sat se înghesuise atât de aproape de noi în timp ce le proclamam Evanghelia în plin soare tropical, încât transpirația noastră se amestecase cu mirosul acid al pielii lor. Izbucnise deodată o ploaie puternică, tropicală, care ne-a udat suficient de tare până să ne punem la adăpost. Eram îngrijorați de difuzor și microfoane, așa că am ajuns mai greoi în mica școală dărăpănată ce ne ținea loc de adăpost, dar cu instrumentele acoperite cu husele de ploaie. Hainele erau umede pe noi, dar nu ne păsa atât de tare, pentru că totul era umed și mocirlos în jurul nostru.
Micul grup care coborâse din pasărea de fier, elicopterul care ne lăsase la marginea comunei, era alcătuit din păstorul André, eu și păstorul Njaka. În sat ne aștepta păstorul Clovis, care pregătise o întrunire între mine și regii din sat și împrejurimi, douăzeci și unu la număr. Cumpărasem un teren cu ajutorul păstorilor români Ciprian Bârsan și Daniel Hada pentru mica biserică plantată în sat, însă regii schimbaseră locația lui în ultimii doi ani pentru că era lângă cimitir și deranja spiritele strămoșilor și zeii locali.
De doi ani îi purtau de pe un deal pe altul, fără ca ei să fi avut posibilitatea să își încropească o mică baracă în care să se adune pentru închinare. Douăzeci și unu de regi, în mare parte animiști, închinători la spiritele strămoșilor și la zeii regiunii lor se temeau că mica comunitate de creștini le deranjează spiritele și aduc asupra lor blesteme și boli. Iată o ciocnire reală între două lumi spirituale, care m-a pus pe gânduri.
Evanghelizarea pentru această zi, însă, nu se terminase. Mai era încă lumină, deși era în jurul orei cincisprezece, așa că mai puteam să facem o evanghelizare până la 1700, când trebuia să ne îndreptăm spre locul de înnoptare din marginea junglei. Aveam în jurnalul de bord și satul Ambohimanana. Așa că, uzi, obosiți și plini de noroi, am urcat rapid în elicopterul ce a venit să ne recupereze și ne-am îndreptat spre Ambohimanana.
Am lăsat în urmă Mahazoarivo, apoi am lăsat în dreapta râul care îl străjuia și am continuat spre nord-vest, spre munții acoperiți cu păduri dese tropicale. Nu am zburat decât vreo 10 minute, care pe jos înseamnă vreo 5 ore bune de mers și am descoperit satul. Ne-am învârtit deasupra lui, iar pilotul a decis că cel mai bun loc de aterizare era pe dealul de lângă sat. Ne-am apropiat de vârful lui, iar acolo, înfipți în pământ, erau cel puțin 25 de stâlpi de piatră, lungi ca niște sulițe ce împungeau cerul, unii dintre ei ajungând la înălțimi de 4-5 metri. Erau altarele satului, locul în care se sacrifică animale pentru spirite și zei, după cum deja știam, pentru că astfel de altare sunt parte din închinarea animistă.
M-am cutremurat puțin la gândul că am aterizat lângă acești stâlpi de piatră. Așteptam acolo ca puținii creștini din sat să urce. Lor li s-au alăturat în grabă alții și alții din sat, curioși să vadă elicopterul așezat lângă locul lor sacru, surprinși de oamenii care tocmai coborâseră din înălțimi și îi întâmpinau lângă uriașa pasăre albă.
Îmi era puțin frică, pentru că nu era prima întâlnire și ciocnire cu credințele animiste. Și știam cât de puternice sunt vrăjile aruncate de către șamanii și vrăjitorii malgași asupra celor care cutezau să deranjeze liniștea strămoșilor lor, asupra celor care aveau „obrăznicia” și curajul să aducă o altă religie și alți dumnezei în tărâmul celor care domneau peste acele ținuturi din moși-strămoși.
Nopți de coșmar i-au așteptat pe unii dintre pastorii români care au cutezat să predice Evanghelia în aceste pământuri, vești rele din partea familiei, atacuri demonice asupra căminelor lor sau alte lucruri chiar mai înfricoșătoare. De aceea îmi era frică de această ciocnire dintre cele două lumi spirituale: cea a luminii, dominată de puterea Regelui Hristos Isus și cea a întunericului, dominată de domnitorii întunericului acelei zone.
Dar oare aveam dreptate să mă tem de acest tărâm al spiritelor? Îmi pierdusem încrederea în Regele Regilor și Domnul Domnilor?
Înainte să răspund la aceste întrebări, aș dori să vă introduc în lumea animismului, în general, iar în particular, în lumea animismului din Madagascar. Cine sunt animiștii? Am surprins cu această întrebare chiar pe unii din zona europeană deoarece mulți oameni, unii chiar creștini, practică anumite forme de animism.
Cineva iese din casă să meargă la lucru sau în oraș, dar a uitat ceva în casă. Dar nu mai are curajul să se întoarcă, să nu-i poarte ghinion. Mergând pe stradă, vede o pisică neagră care o traversează și începe să tremure. O să aibă o zi grea! Este al treisprezecelea la biroul în care se ține ședința de lucru. O să îi meargă rău! În mașină, prinsă de oglinda retrovizoare, este o cruciuliță. Este o amuletă care să îi aducă protecție. Sau, mai mult, poartă Biblia cu el în bagaje, deși nu o citește deloc. De ce? Ca să îi ofere ocrotire în călătorie! Sau o ține în casă, iar din când în când o șterge de praf cu satisfacție gospodina casei. Este „fetișul” care ocrotește întreaga familie, oriunde s-ar afla. Ce dur sună, însă ce adevărat este! Încercăm să îl ascundem sub un nume mai puțin agresiv, spunându-i superstiție, însă în fond, este un animism mai atenuat.
Lumea animistă este însă mult mai complexă. Ea se regăsește geografic începând cu Insulele din Pacific, popoarele din sud-estul Asiei care nu sunt budiste sau musulmane, aborigenii din Australia, majoritatea triburilor de pe dealurile și munții Indiei, Africa continentală și insulară, triburile din Siberia sau popoarele native din nordul și sudul Americii sau din partea centrală a Americii – sunt animiști.
Există o vorbă în sud-estul Asiei, în Java: „Zgârie bine un musulman javanez și vei găsi sub pielea lui un hindus. Zgârie sub pielea acestui hindus și vei găsi un păgân”. Este un fel de a spune că sub straturile religioase budiste, hinduse și musulmane (iar noi putem afirma în unele cazuri chiar creștine), se găsește un nucleu de bază animist. Să vă dau doar trei exemple.
În Laos, în sud-estul Asiei, religia țării este budismul. Chiar dacă budismul a luptat împotriva animismului, nu a reușit să îl scoată din sângele poporului laoțian. Anual în Vientiane, capitala Laosului, agricultorii de la periferii încă sacrifică bivoli spiritelor. De obicei, îi sacrifică alături de o piatră mare, care simbolizează un bob de orez. O femeie posedată de spirite sau vrăjitoare, toarnă apă peste piatră în timp ce bivolul este sacrificat. Felul în care apa se scurge de pe piatră îi ghidează pe agricultori în ce fel trebuie să își planteze orezul în acel an.
În Orientul Mijlociu, musulmanii cred, pe lângă îngeri și demoni, în niște ființe spirituale, numite djini, care nu sunt nici rele, nici bune. În timp ce pot fi văzuți studiind Coranul în moschei și recitând fraze din el, mulți dintre aceștia practică în paralel magia neagră, descoperind inima adânc înrădăcinată în practici animiste.1
În Madagascar există o practică numită „famandiana”, care reflectă fundamentul animist chiar al unor creștini nepracticanți. Malgașii își îngroapă morții înfășurați într-o pânză (giulgiu) în camere mortuare sau în peșteri. La șapte ani după îngroparea lui, prin intermediul unui vrăjitor sau medium, iau legătura cu „mortul” și îl întreabă când ar dori să fie scos afară. Apoi, după ce primesc autorizație din partea autorităților, îl scot afară și îl păstrează circa trei săptămâni în casă, îi schimbă giulgiul în care a fost împachetat cu altul nou, iar vechea pânză, în care fusese învelit mortul o oferă unei femei sterpe din familie, crezând că are puteri magice, care să-i aducă fertilitate2.
Animismul este în esență credința în spirite. Nu se poate afirma că este o religie în sine, pentru că nu are un crez general, cum are creștinismul, islamismul sau iudaismul, ci mai degrabă un set de credințe și presupuneri pe care se întemeiază viața lor, rezultate din interpretări ale naturii și ale vieții lor în cadrul naturii, sub forma unui circuit al vieții3.
Lumea animistă crede în cel puțin cinci tipuri de spirite4. Primul spirit care se găsește ca fundament în credința lor este spiritul creator. Unele triburi îl numesc dumnezeu atotputernic, primul între egali. Cu toate acestea, el nu este cel mai important în credințele animiste. În cea mai mare parte, acest spirit creator este unul care le-a deranjat viața și de care s-au îndepărtat. Sau este un spirit care a fost deranjat de oameni și care a decis să plece departe de ei. O varietate de mituri din vestul Africii explică această stranie distanță dintre oameni și acest dumnezeu atotputernic.
„O femeie cernea cereale în sita ei și ajunsese atât de sus cu sita, încât l-a lovit pe zeul din cer. Acesta, supărat pentru că ea a refuzat să se oprească, s-a ridicat și a plecat”5. O altă legendă spune că în vremurile de demult cerul era mult mai aproape de pământ, iar oamenii obișnuiau să își șteargă mâinile murdare de cer. Văzând acest lucru, zeul atotputernic a plecat dezgustat, departe de țara oamenilor6.
În al doilea rând, în panteonul animist se regăsesc spiritele conducătoare, ca spirite fundamentale ale lucrurilor. Unele dintre ele au responsabilitatea pentru cer, altele pentru pământ. Unele se ocupă de apele din mări și oceane, altele de viața animalelor. Unele se ocupă cu focul, pe care îl fac accesibil oamenilor. Ele sunt zei puternici, dar nu așa de puternici ca zeul creator. Cel mai îndrăgit dintre aceste spirite de bază este spiritul fertilității, care le permite oamenilor să se înmulțească și să ofere mai departe copiilor din forța vitală sau forța vieții.
A treia categorie de spirite, de o importanță deosebită pentru popoarele animiste, sunt spiritele strămoșilor morți care au fost deificați de către copiii lor. Nu orice om care moare are onoarea să intre în rândul strămoșilor sau ancestorilor, ci doar cei care au jucat un rol fundamental în familia cuiva sau în cadrul tribului. Spiritele celorlalți sunt conduse spre odihnă în lumea spiritelor, iar după o perioadă se pot reîncarna în trupurile celor din familiile lor, însă nu intră în rândul celor deificați.
Spiritele strămoșilor sunt veghetori ai familiilor, care pot proteja familii, grupuri mai mari și chiar triburi întregi. Dar ca să ajungă în acest stadiu, familiile lor trebuie să treacă corpul celui mort prin câteva ritualuri mai complicate, cum ar fi trecerea unor râuri (de obicei trei râuri) și aducerea de ofrande și diferite sacrificii de dimensiuni exorbitante pentru o familie (exemplu: 60 de pui, 16 capre, 40 de metri de material și alte cadouri pentru vraciul care execută ritualul și pentru barcagii care trec corpul peste cele trei râuri). Dacă ei nu reușesc să ducă la îndeplinire acest ritual, spiritul se poate întoarce și blestema familia, aducând peste ei diferite molime sau nenorociri pentru că au fost neglijenți cu deificarea lui.
Cea de-a patra categorie de spirite din lumea animistă este alcătuită din spirite rele și răutăcioase, care împiedică dumnezeii să aducă oamenilor beneficiile focului, ceramicii și vânatului.
Cea de-a cincea categorie de spirite sunt micile spirite ale pădurilor, holdelor, râurilor sau lacurilor, care pot produce mare frică sau spaimă, dacă nu sunt tratate cu respect.
Iată, așadar, o lume a fricii în care trăiesc grupurile animiste și chiar popoarele animiste de pe întreg globul. Ca să complice lucrurile, lumea animistă, puternic totemică, este circumscrisă la o mulțime de tabu-uri, reguli cu caracter sacru, care ar trebui să protejeze oamenii de atacurile spiritelor. Aceste tabu-uri se referă la toate aspectele vieții, din momentul nașterii până în momentul morții. Ele cuprind în viața unui om zilele binecuvântate sau blestemate din calendar, care îi determină destinul.
În partea de est a Madagascarului, de exemplu, gemenii sunt considerați prin prisma acestor tabu-uri ca blestemați. Ei aduc blestem asupra familiei sau asupra grupului din care fac parte. De aceea, se recomandă fie omorârea lor în timpul nopții, ascunși de întuneric, fie îngroparea lor de vii7. Însă în societatea modernă de astăzi, ce mamă este aceea care ar putea face un asemenea act de cruzime și să își ucidă proprii prunci? Sub presiunea familiei, grupului sau a vraciului, unii părinți fac astfel de oribile crime. Dar multe familii preferă mai bine abandonarea gemenilor pe drumuri, iar mănăstirile creștine catolice, în special, se ocupă de recuperarea unor astfel de copii și creșterea lor8.
Are ceva de spus Sfânta Scriptură față de animism? Ar trebui să ne fie frică de puterea spiritelor și a vrăjitorilor care atacă pentru a distruge pe cei care îndrăznesc să intre în confruntare pe tărâmul lor? Care este răspunsul Bibliei la tendința de a manipula spiritele în favoarea lor de către șamani, vraci sau anumite persoane din animism, prin îmbunarea lor prin jertfe? Poate Evanghelia să transforme inima unui om care trăiește sub imperiul fricii de spirite toată viața lui?
Da, Biblia are răspuns pentru toate aceste întrebări. Nu trebuie să ne fie frică de animism, atunci când proclamăm Evanghelia, deși acesta este puternic. În confruntarea dintre Spirit și spirite, întotdeauna Dumnezeu va ieși biruitor. În Isus Hristos au fost dezbrăcate de putere toate domniile și stăpânirile și făcute de ocară înaintea lumii, pentru că a ieșit biruitor asupra lor prin cruce (Coloseni 2:10,15; 1 Petru 3:22). Spiritele sunt limitate geografic la o anumită locație a unui grup, având putere asupra anumitor aspecte din natură și depinzând de sacrificiile închinătorilor săi.
Dumnezeul Scripturii „a făcut lumea și tot ce este în ea, este Domnul cerului și al pământului” (Fapte 17:24) și nu are nevoie de sacrificii ale oamenilor, pentru că „El dă tuturor viața, suflarea și toate lucrurile” (Fapte 17:25). Pentru cineva care a fost animist și a ajuns să Îl cunoască pe Dumnezeu, Spiritul Creator și Atotputernic nu mai are chipul unui păianjen, al unui scorpion, precum în cultura Kaka din Camerun, sau unui dumnezeu îmbufnat și îndepărtat, ci „El are un chip și o față în Isus Hristos. Istoria lui Isus, viața Lui, moartea și învierea Lui, a condus pe mulți animiști să realizeze că nici un om nu ar putea iubi așa de mult ca Fiul, care a descoperit oamenilor inima lui Dumnezeu. În Hristos, Dumnezeu nu mai este distant, nevăzut și invizibil. El intră drept în mijlocul vieții de zi cu zi, unde caută oameni pe care să îi împace cu Sine, să devină copiii Săi și prietenii Săi9.”
1 Eugene A. Nida & William A. Smalley, Introducing Animism, Friendship Press, New York, 1959, pp.8-9.
2 „Famadihana – Dancing with the Dead in Madagascar”, Oddity Central – Collecting Oddities, https://www.odditycentral.com/pics/famadihana-dancing-with-the-dead-in-madagascar.html, data accesării: 14 august 2019.
3 Gailyn Van Rheenen, Communicating Christ in Animistic Contexts, William Carey Library, 2013, pg.19.
4 Eugene A. Nida & William A. Smalley, Introducing Animism, pg. 15.
5 Eugene A. Nida & William A. Smalley, Introducing Animism, pg. 16.
6 Ibidem.
7 Jørgen Ruud, Taboo: A Study of Malagasy Customs and Beliefs, 2nd edition, Humanities Press, 1970, pg. 145.
8 „Madagascar to tackle taboo on twins”, Reuters (12 octombrie 2008), https://www.reuters.com/article/us-madagascar-twins-idUSTRE49B1HQ20081012, data accesării: 14 august 2019.
9 Eugene A. Nida & William A. Smalley, Introducing Animism, pg. 62
Be the first to comment