Să poți slăvi în veșnicii pe Cel ce har ți-a dat

Ca unii care lucrăm împreună cu Dumnezeu, vă sfătuim să faceţi așa ca să nu fi primit în zadar harul lui Dumnezeu.

2 Corinteni 6:1

În cartea sa, Costul Uceniciei, Dietrich Bonhoeffer ajunge la concluzia că mărețul har, care L-a costat pe Dumnezeu viața Fiului Său, în loc să fie tratat ca un „har costisitor”, este tratat astăzi de către mulți creștini ca un „har ieftin”, acesta din urmă fiind „dușmanul de moarte al bisericii noastre.” El merge mai departe și argumentează că harul este costisitor „fiindcă ceea ce L-a costat scump pe Dumnezeu nu poate fi ieftin pentru noi. […] Costurile au fost infinite, cum infinite sunt, în consecință, și posibilitățile de folosire și de irosire.” 

Apostolul Pavel este și el preocupat de pericolul irosirii harului, de aceea, prin scrierile sale, încearcă să-i responsabilizeze pe creștini „să facă în așa fel încât să nu fi primit în zadar harul lui Dumnezeu” (2 Corinteni 6:1). Da, harul lui Dumnezeu aduce transformare, iar Pavel admite acest lucru când spune: „prin harul lui Dumnezeu sunt ce sunt,” dar, prin modul în care și-a trăit viața de om răscumpărat, apostolul demonstrează și faptul că „harul Lui față de mine nu a fost zadarnic; ba încă am lucrat mai mult decât toți, totuși nu eu, ci harul lui Dumnezeu, care este în mine” (1 Corinteni 15:10). Pavel subliniază faptul că harul care i-a fost dat și care îl califică să-și scrie epistolele, se referă la chemarea lui ca apostol al Neamurilor, chemare pe care o atribuie harului lui Dumnezeu: „în puterea harului pe care mi l-a dat Dumnezeu ca să fiu slujitorul lui Isus Hristos între Neamuri” (Romani 15:15b-16a).

Când trebuie luate decizii majore privind implicarea în lucrarea de misiune transculturală, mulți creștini duc o luptă lăuntrică între a alege în baza harului ieftin sau în baza harului costisitor. Bonhoeffer avertizează că „harul ieftin este cel de care dispunem noi înșine,” iar acesta nu poate scoate omul din zona lui de confort, nu poate promite că în mijlocul circumstanțelor neprielnice se poate culege rod bogat pentru Împărăția lui Dumnezeu. Harul ieftin ar putea fi motivul pentru care, de două milenii, încă cităm cuvintele Mântuitorului: „mare este secerișul, dar puțini sunt lucrătorii” (Matei 9:37) și încă vedem oameni care au pus cândva mâna pe plug, dar apoi au privit înapoi.  

A decide în baza harului costisitor, presupune din start înțelegerea faptului că acest har este costisitor pentru că implică jertfirea, credința și constrângerea de a intra în jugul lui Hristos și de a purta povara Sa, însă, în același timp, chiar dacă este costisitor, de fapt este har pentru că Isus spune: „jugul Meu este bun și sarcina Mea este ușoară” (Matei 11:30).

În acest articol vă invit să citiți despre Lacrima-Damaris A., o tânără care face parte din Biserica Penticostală Filadelfia din orașul Călan, județul Hunedoara și care tocmai a absolvit programul de doi ani din cadrul Centrului Român de Studii Transculturale. 

Aflată în tranziția dintre pregătirea pentru misiune și implicarea efectivă pe câmpul de misiune, Damaris reflectă asupra chemării primite și o definește ca fiind „o chemare aparte, minunată, deloc ușoară și care nu este un lucru de apucat; chemarea la misiune cere responsabilitate, lepădare de sine, renunțare la tot ce ai avut până la momentul în care ai primit-o (carieră, slujbă, salariu, siguranță etc.) și pășire prin credință cu Domnul în necunoscut.”

Vestea că Damaris avea să vină ca al cincilea copil în familie, a fost primită cu bucurie de către părinții ei creștini, însă, împrejurările în care ea s-a născut au determinat-o pe mama ei să-i pună și numele de Lacrima. Înainte ca ea să se nască, tatăl lui Damaris a fost chemat la Domnul, în urma unui accident de muncă pe care l-a suferit chiar în timp ce lucra la construirea bisericii din Călan. Crescută de către mama și de către bunica ei, Lacrima-Damaris obișnuiește să spună: „am două mame pe pământ și doi tați în ceruri!” În ciuda faptului că nu și-a cunoscut tatăl pământesc, Damaris s-a dedicat Tatălui Ceresc cu toate darurile pe care le are. Ea admite faptul că muzica „este o moștenire din familie, un dar natural cu care m-a înzestrat Dumnezeu, pe care consider că îl am încă de la naștere” dar, conform lui C.S. Lewis, „excelența (în orice domeniu) nu poate fi dobândită fără experiență și disciplină, drept pentru care nu o pot avea cei foarte tineri, ci cei care-I permit lui Dumnezeu să-i instruiască printr-o varietate de experiențe și relații.” 

Dacă astăzi Damaris este gata să cânte în orice context public, acest lucru se datorează și efortului depus în folosirea și dezvoltarea darului muzical. Astfel, spune ea, „de mică am cântat la biserică, la început în corul de copii al orchestrei; în adolescență am început să mă implic la cor unde la început am cântat la sopran, iar mai apoi, pentru că mi-a plăcut mult, am învățat să cânt alto; am cântat la orchestră, în grupul de laudă și închinare, într-un grup de fete și uneori cântam și individual. La vârsta de 17 ani am început să dirijez orchestra bisericii, iar imediat după aceea, la solicitarea dirijorului principal al corului, am început să ajut și la dirijarea corului. Îmi amintesc că am avut un început stângaci, mai ales în ce privește dirijatul, deoarece nu am avut pregătire în acest domeniu, dar, sub îndrumarea fraților Beni Cazan și Cornel Cazan, am reușit și eu să învăț pentru prima dată teoria muzicală de care este nevoie pentru a cânta la un instrument. Am început prin a cânta la mandolină, apoi la vioară, iar acum nu mă mai despart de chitară. Domnul m-a ajutat ca în timp să pot progresa în toate aceste slujiri, chiar dacă nu am avut șansa să pot urma cursurile unei școli de muzică, deși mi-am dorit mult lucrul acesta.”

Chiar dacă a fost crescută într-o familie creștină, Damaris a avut și ea experiența nașterii din nou, iar atunci când intonează cântarea Mărețul har se trezesc în ea sentimentele primei întâlniri cu Mântuitorul, pentru că, afirmă ea, „aceasta este o cântare profundă care vorbește despre cum eram înainte să-L cunosc pe Hristos, dar când m-a găsit harul Lui măreț, viața mea a fost proiectată pe o altă traiectorie și am fost adusă din moarte la viață.”

Pe lângă harul mântuirii, Biblia vorbește despre faptul că noi trebuie să fim „buni ispravnici ai harului felurit al lui Dumnezeu” (1 Petru 4:10), căci „Dumnezeu poate să ne umple cu orice har, pentru ca, având totdeauna în toate lucrurile din destul, să prisosim în orice faptă bună” (2 Corinteni 9:8). Prin chemarea făcută și prin darurile pe care Dumnezeu ni le-a dat, ne-a încredințat și slujba împăcării acestei lumi cu El. 

Pe lângă darul muzical, Damaris are și un dar special de a lucra cu copiii. Este licențiată în Pedagogia învățământului primar și preșcolar, deține un master în Consiliere psihopedagogică și a profesat ca educatoare la grădinița creștină Happy Kids din Hunedoara. Alături de implicarea din biserică și de la grădiniță, Damaris mai identifică în ea încă un lucru: „îmi place foarte mult să vorbesc cu oamenii, să mă apropii de ei, să aflu care sunt nevoile lor și să găsesc un moment sau o ușiță să le spun ceva despre Dumnezeu. Am căutat să fac lucrul acesta cu părinții copiilor de la grădiniță și în evanghelizarea copiilor din afara bisericii.”  

În anul 2010, în urma unei călătorii de misiune pe termen scurt în Ucraina, inima lui Damaris a început să bată și pentru misiunea externă. În anul 2016, în tabăra de misiune de la Mărișel, județul Cluj, după ce a studiat cursul Kairos și a ascultat mărturiile unor misionari români, Damaris își amintește că: „atunci am înțeles durerea lui Dumnezeu pentru cei pierduți și atunci am decis că vreau să fiu și eu parte din planul global al lui Dumnezeu de răscumpărare a întregii omeniri.”

A urmat un an de așteptare în care Damaris a primit cu greu acceptul familiei, al pastorului și al directorului de la grădiniță pentru a părăsi catedra de educator, respectiv bagheta de dirijor, ca să devină studentă la școala de misiune. Însă, așa cum afirmă Dietrich Bonhoeffer, „acesta este harul costisitor, este comoara ascunsă în țarină, de dragul căreia omul merge și vinde bucuros tot ce are, este chemarea lui Hristos, pentru care ucenicii părăsesc mrejele și Îl urmează.” 

Chiar dacă și-a dorit să fie studentă în aceeași clasă cu una dintre prietenele ei din biserică, faptul că a venit la CRST un an mai târziu, a pus-o pe Damaris în situația de a-și face noi prieteni. Graham Cooke spune că „uneori Dumnezeu te cheamă într-un loc în care prietenii tăi nu pot merge, iar acolo îți oferă noi prieteni. Nu putem deveni ceea ce trebuie să fim dacă rămânem unde suntem.” Fiind deja absolventă, Damaris își dă seama că unul dintre cele mai prețioase lucruri din viața de studentă la CRST a fost colectivul de studenți. „Discuțiile cu colegii de la școală întotdeauna au fost o încurajare pentru mine, deoarece am împărtășit cu toții același fel de chemare și viziunea de a ne dedica pentru a duce Evanghelia până la marginile pământului.” 

Faptul că în practica de misiune de două luni Damaris a decis să meargă în India, s-a datorat „cursului de hinduism predat de fratele Basant P., un nepalez, fost hindus, misionar în India. A fost așa de fain ca pentru două săptămâni, prin exemplul fratelui, să putem gusta puțin din cultura indiană și să învățăm ce înseamnă o astfel de cultură cu toate datinile și obiceiurile ei, ce înseamnă să fii hindus și să crezi într-o multitudine de zei și în reîncarnare. Am fost străpunsă în inimă de situația grea care este în India. Iar finalul de curs a fost chiar special, deoarece a fost pregătit un timp de închinare spre gloria Dumnezeului nostru, dar în stil indian. Cântările au fost în limba hindi, iar la final au fost proclamate peste fiecare dintre noi cuvinte de binecuvântare, însoțite de rugăciuni și chiar petale de trandafiri.”

Petalele de trandafiri au fost presărate pe drumul lui Damaris și prin schimbarea pe care Dumnezeu a produs-o în familia ei. Pe lângă cursurile studiate la CRST, Damaris declară că „în această perioadă de când m-am decis să vin la școală, am învățat două lucruri: că pregătirea pentru a pleca în misiune nu este doar a mea individuală, ci are de-a face și cu familia mea; iar pregătirea nu este doar academică, ci în toate domeniile: fizic, spiritual, emoțional. Familiei mele i-a fost greu să accepte chemarea pe care eu am primit-o de la Domnul și știu că în principal a fost preocuparea pentru siguranța mea ca fată, dar și dorința de a nu renunța la cariera pentru care mă pregătisem. M-a durut să pornesc fără să am acceptul familiei, dar am văzut că Domnul a lucrat și cei dragi au început să cunoască mai multe despre misiune și să înțeleagă mai bine ce am ales să fac. Desigur, în ciuda împotrivirii, familia tot mi-a fost alături, în special mama, care mi-a plătit cheltuielile cu școala.”

În ultimii patru ani, Damaris a participat la conferințele RoMisCon, dar în acest an a avut o experiență aparte. „După ce am încheiat de prezentat școala, frații pastori și slujitori din sală au fost motivați să vină în față și să se roage pentru studenții și echipa CRST. Chiar înainte de a începe rugăciunea am simțit o mână caldă pe umărul meu și am auzit afirmația: «sunt mândru de tine, Andreșoaico!» Era vocea unui frate pastor din Petroșani care cunoaște bine biserica și familia din care fac parte. Pentru mine a fost ca și cum Dumnezeu mi-ar fi zis aceste cuvinte și mi le-a zis folosindu-l pe acest frate pastor. Am izbucnit în plâns când am auzit aceste cuvinte, deoarece rar mi-a fost dat să mi se adreseze cuvinte de apreciere pentru alegerea pe care am făcut-o de a urma chemarea Domnului la misiune.”

Cei doi ani la CRST s-au scurs, iar Damaris recunoaște că gândul renunțării nu a ocolit-o. Pentru unii studenți, anii de la școala de misiune sunt precum călătoria din Valea Plângerii. Străbătând-o, ei ajung să meargă din putere în putere și să se bucure de binecuvântările biruitorului. „Cel rău a căutat să mă descurajeze la nivelul gândurilor și s-a luptat să mă determine să renunț la chemarea mea,” spune Damaris, „dar ceea ce m-a ajutat să merg înainte a fost siguranța că am primit chemarea de la Domnul și nu am voie și nu vreau să-L dezamăgesc renunțând.”  

Ca fiecare absolvent, nici Damaris nu este scutită de întrebarea: „ce urmează?” Ea știe bine că pasul ascultării și intrării în lucrul de pe câmpul de misiune este absolut necesar, altminteri, chemarea răsună zadarnic, iar fără ascultare, spune Bonhoeffer, „orice pretinsă ucenicie la care cheamă Isus devine un entuziasm contrafăcut.”

„În perioada aceasta, am decis să îmi iau un timp de rugăciune și un timp în care să mă gândesc și să caut voia Domnului pentru ceea ce îmi stă înainte. Dar trebuie să recunosc că am avut nevoie și de un timp de Sabat. Am finalizat o etapă și știu că Domnul dorește să încep o nouă etapă a vieții mele, dar vreau să iau deciziile cu El și în voia Lui. Așadar, mă rog și caut voia Domnului, dar și slujesc la extinderea Împărăției Lui în zona din care provin.”

Criza în care se află popoarele nemântuite nu mai poate fi ignorată de către Damaris. „Am fost marcată să văd că în India pe lângă hinduși, există un număr mare de musulmani, budiști, dar și din alte religii cum ar fi sikhismul, jainismul, religii de care eu nu am știut până să ajung în India. Creștinii sunt într-un procent nesemnificativ, ținând cont că India este a doua țară din lume ca număr de locuitori, iar pe teritoriul acestei țări se află peste 2.300 din totalul de peste 7.000 de grupuri etnice neatinse cu Evanghelia. Patru din cinci indieni nu cunosc niciun creștin. Nevoia spirituală este uriașă. Cred că acest popor este lipsit de har deoarece Evanghelia încă nu a fost propovăduită acolo. Dar, dacă Dumnezeu a fost gata să dea tot ce a avut mai scump pentru mine și pentru tine, oare nu se cuvine să dăm și noi totul pentru El și pentru Evanghelie?”

Revoltați de faptul că au întâlnit prea mulți creștini care au făcut în zadar harul chemării la misiunea lui Dumnezeu, în cartea lor: Războiul spiritual și misiunea, autorii Jerry Rankin și Ed Stetzer prezintă un paradox al credinței creștine în relație cu ziua glorioasă în care ne vom întâlni cu Isus. „Chiar în timp ce ne va bineprimi în slava Sa veșnică, ochii Săi vor trăda o tristețe, acea tristețe ce ține de faptul că așa de mulți oameni nu au cunoscut adevărul că El a venit în lume și a murit pentru mântuirea lor. Atunci privirea Sa va întâlni privirea noastră, în același mod în care a întâlnit și privirea lui Petru în noaptea lepădării și fără să rostească vreun cuvânt, ne va transmite acest mesaj: Ți-am spus să te duci. Ți-am promis puterea Mea și te-am asigurat de harul Meu. Dar, tu ai ales să rămâi acasă și să urmezi voia ta. Acum este prea târziu!

Damaris, însă, vrea să trăiască în așa fel încât, la capăt de drum, atunci când Îl va întâlni pe Hristos, să Îl poată slăvi veșnic pentru harul primit, de aceea declară: „sunt conștientă că nu mă pot juca cu chemarea primită și nu mai e loc de dat înapoi. Am primit prin har această chemare și odată ce am pus mâna pe plug nu mai e timp de privit înapoi. Sunt responsabilă acum să fac pași pentru a merge înainte și a împlini chemarea pe care Domnul a făcut-o vieții mele!” 

Atât pentru Damaris, cât și pentru dumneavoastră, stimați cititori, rugăciunea mea este ca orice decizie privind implicarea în lucrarea de misiune transculturală, să fie luată în baza harului costisitor, nicidecum în baza harului ieftin!

About Ina Hrișcă 23 Articles
Ina Hrișcă este directorul general al Centrului Român de Studii Transculturale din Agigea, Constanța.

Be the first to comment

Leave a Reply