Alții să meargă! Alții! Eu nu pot!

„Purtați-vă sarcinile unii altora și veți împlini astfel legea lui Hristos.” (Galateni 6:2)

„… căci fiecare își va purta sarcina lui însuși!” (Galateni 6:5)

„Am fost invitat de către sora mea, Claudia, la conferința RoMisCon din 2015. Acceptând invitația, la conferință am avut oportunitatea să intru în sfera cunoștinței despre ceea ce numim lucrarea de misiune transculturală contemporană. Am fost sensibilizat profund de marea nevoie de lucrători raportat la uriașul număr de oameni neevanghelizați. Prin toate acestea, privind în urmă, consider acum că Însuși Dumnezeu îmi vorbea, spunându-mi: <<Vino, te vreau și pe tine!>> Totuși, la momentul respectiv, nu pricepeam că El Însuși îmi spunea asta, pentru că nu aveam urechea inimii deschisă la ascultare, eram asurzit de vocea eului meu care îmi spunea că eu nu sunt în stare pentru lucrarea de misiune și că nu sunt chemat la așa ceva; că trebuie să mă întorc să îmi continui clădirea viitorului cu propriile mele mâini; cât despre misiune: Alții să meargă! Alții! Eu nu pot!”

Acest episod a făcut parte din viața tânărului Manuel, student în anul II la Centrul Român de Studii Transculturale (CRST), trimis la școală de către Biserica Penticostală din localitatea Ungheni, județul Mureș.

Oare, atunci când Domnul le face o invitație la misiune, de ce ajung unii creștini să exclame expresii precum, „alții să meargă! Alții! Eu nu pot!”? Care este antidotul pentru astfel de reacții? Ce am putea face pentru a-i vedea pe tinerii români primind chemarea la misiune cu aceeași bucurie și copleșire care i-a caracterizat atunci când au primit mântuirea sau botezul cu Duhul Sfânt?

Cele două versete citate mai sus, incluse de apostolul Pavel într-un paragraf scurt din Galateni 6, par să fie contradictorii. Însă, așa cum Polul Nord și Polul Sud nu se află în aceeași poziție geografică, dar fiecare conturează câte o emisferă a globului, aceste două versete vizează domenii de slujire diferite, care se completează reciproc. Pentru a face diferența dintre sarcini, în limba greacă apostolul folosește doi termeni distincți.

„Purtați-vă sarcinile (gr. baros) unii altora” se referă la nevoia de a veni în sprijinul celor care nu pot purta de unii singuri poverile fizice, emoționale, mintale, morale sau spirituale. Lista sarcinilor care-i încovoiază pe creștinii din jur poate fi scrisă la infinit. Fără îndoială, porunca de a ne purta sarcinile unii altora implică faptul ca noi să fim suficient de sensibili pentru a putea remarca chiar și sarcinile pe care frații și surorile noastre încearcă să le ascundă. „Fiecare își va purta sarcina (gr. phortion) lui însuși” se referă la misiunea pe care ne-a încredințat-o Stăpânul. Înaintea Lui vom da socoteală de modul în care ne-am folosit oportunitățile și talentele pe care El ni le-a dat pentru a-L sluji.

Să ne slujim unii altora în dragoste, după cum ne cere Pavel în Galateni 5:13, implică să ne purtăm poverile unii altora. Și, până la urmă, cine sunt cei care poartă greutățile? Nu sunt robii sau slujitorii? Apostolul face aluzie și la obiceiul celor aflați în călătorie care se ajutau unii pe alții. Cei mai puternici sau cu bagajele mai ușoare, săreau în ajutorul celor mai slăbuți sau cu valize mai grele, arătând bunăvoință față de aceștia. Și misionarii, conștienți de limitările lor, au dreptul la simpatia, la sprijinul și la rugăciunile fraților. În acest articol vă invit să citiți despre doi studenți în anul II la CRST, Manuel și Răzvan, care au experimentat ce rol puternic au creștinii care au fost gata să le poarte povara de pe drumul misiunii.

Manuel este tânărul despre care am amintit mai sus. Fiind plecat de patru ani în Europa de Vest, el afirmă: „îmi creasem un întreg vis în mintea mea, vis în care erau incluse un serviciu bun, o casă, o soție, copii, un salariu decent, un trai bun și alte lucruri mari sau mici pe care și le doresc mulți tineri la 20 de ani. Și tot acest vis mi-a fost inspirat de modelul tradițional al părinților, al fraților mai mari și al majorității familiilor creștine din jurul meu.” Deși, din punct de vedere material visul prindea contur, totuși, ceva lipsea! Dacă după participarea la conferința RoMisCon răspunsul lui a fost, „alții să meargă! Alții! Eu nu pot!”, Manuel recunoaște că „de fapt nu eram dispus să îmi pun voința și viața total în mâna lui Dumnezeu.” Însă, „Dumnezeu m-a învins, iar eu am acceptat de bunăvoie să Îl urmez în acest necunoscut. Privind în urmă, nu pot decât să-I mulțumesc din inimă pentru răbdarea care a avut-o cu mine și pentru onoarea extraordinară pe care mi-a oferit-o de a fi un împreună-lucrător cu El.”

Răzvan este trimis la CRST de către Biserica Penticostală Betel din Hațeg, județul Hunedoara. Deși putea dezvolta o carieră sportivă, din dragoste pentru Domnul a renunțat la acest vis, însă, în ultimul semestru din liceu a experimentat o furtună de opțiuni legate de făurirea unui viitor. Chiar dacă nu știa ce să le răspundă părinților sau liderilor de la biserică, Răzvan s-a rugat foarte mult cerând Domnului să-i conducă viața. Și cum Dumnezeu știe să orchestreze toate detaliile, în ziua în care se îndrepta spre liceu pentru a face fotografiile de album, un dialog neplanificat a adus o direcție total neanticipată pentru Răzvan.

Călătorind de la Hațeg spre Hunedoara, a intrat în discuție cu o soră din Călan care l-a întrebat: „ce vrei să faci după ce termini liceul?” Răspunsul lui a fost: „<<aș vrea să fac cursuri de hair-stylist, pentru că îmi place și văd înclinație în această direcție>>… dar simțeam că nu am spus adevărul, pentru că în inima mea era o dorință arzătoare de a le spune și altor oameni despre Mântuitor și despre speranța care o avem în El. Și mi-am luat inima în dinți și i-am spus: <<vedeți dumneavoastră, mai este ceva. Aș vrea să spun altor oameni despre Isus, ca să nu fie ca mine până la vârsta de 18 ani, fără să-L cunoască pe Dumnezeu.>> Iar răspunsul sorei a fost, <<știu eu un loc unde te poți pregăti ca misionar. Din biserica noastră au plecat mai mulți tineri la acea școală. Lasă-mi numărul de telefon și o să te sun. Rezolv eu tot.>>” Și chiar a rezolvat! Răzvan a văzut în acest proces călăuzirea lui Dumnezeu și motivarea de a studia serios pentru examenul de bacalaureat care-i părea imposibil de luat. Dar, afirmă Răzvan, „am zis în rugăciunile care au urmat: Doamne, îmi fac partea mea și studiez cât pot. Însă, pun un semn ca Ghedeon, dacă iau bacalaureatul, înseamnă că vrei să merg la CRST.” Fiind singur la părinți și singurul care L-a primit pe Isus, cel mai puternic impediment în decizia lui pentru misiune a fost părerea părinților, care au reacționat printr-un „alții să meargă! Alții! Eu nu pot… să te las!” Însă, după ce a luat și examenul maturității, Răzvan trăia o experiență supranaturală, care-l determina să răspundă ca și Isaia: „iată-mă, trimite-mă … pe mine, Doamne, nu pe alții!”

Iată, dar, cum sora lui Manuel, printr-o invitație, iar sora din Călan, printr-o recomandare, au slujit Domnului ca și canale de orientare a acestor doi tineri spre lucrarea de misiune.

Mai mult, la momentul alegerii țării în care să meargă pentru practica de misiune transculturală, în decizia finală de a merge într-o țară din sudul Asiei, pentru Răzvan a contat caracterul mentorului alături de care trebuia să misioneze timp de două luni. „Am aflat că Octavian o să fie mentorul meu și aceasta m-a determinat să spun <<Da>>. Nu îl cunoșteam personal pe Octavian, însă auzisem multe lucruri bune despre el și mi-am zis că în această perioadă de două luni eu nu o să schimb o națiune, ci doar o să înțeleg mai bine lucrarea de misiune, ce înseamnă o cultură nouă și oamenii locului, dar să am un mentor bun care să-mi explice lucrurile din perspectiva unui misionar, este ideal.”

Manuel ne spune că odată pornit pe drumul misiunii, „mă fascina noua lume în care pășisem și mă simțeam atras de ea.” Însă, în momentele grele, când chemarea îi era pusă sub semnul întrebării, recunoaște el, „mă prosternam înaintea Domnului, iar El îmi reconfirma chemarea prin lucruri practice, activitățile din programa școlară cum ar fi practica de la sfârșitul săptămânii – aici puteam să pun în practică darurile primite de la Dumnezeu pentru a sluji altora. Apoi, erau încurajările colegilor, ale profesorilor și ale celor din conducerea școlii, care îmi dădeau din nou elan și curaj să merg înainte. Colegii de școală m-au susținut prin însăși faptul că erau în același loc cu mine. Prin felul lor de a fi și modul unic prin care i-a chemat Dumnezeu pe fiecare, erau o încurajare pentru mine. Profesorii, prin chemarea lor specifică, prin experiențele și cunoștințele lor, m-au îmbogățit. Cel mai mult m-a influențat felul lor de a fi și caracterul cristic de care au dat dovadă. Aici doresc să îi menționez pe frații: Basant Prakash care ne-a predat cursul de hinduism, Sam Solomon și David Shenk, care au predat cursuri de islam; acești oameni au avut un impact special în viața mea.”

Pentru Răzvan, mijlocitorii au un rol foarte important și își amintește de o vizită la o biserică unde „frații s-au rugat pentru noi, iar poate pentru că erau mai vârstnici, nu erau superficiali în rugăciune! Se rugau ca pentru copiii lor!” Dar transformarea lui Răzvan nu a avut loc doar prin factori pozitivi, ci chiar și prin unii care par să aducă disconfort: „am avut o clasă ideală: diferite categorii de vârstă, diferite profesii, un echilibru între băieți, fete și familii. Dar, chiar prin colegii mei, am văzut că Dumnezeu mă șlefuia. Din copilul singur la părinți, răsfățat, egoist, obișnuit să stea singur în cameră și să aibă toate lucrurile doar pentru el, în doi ani de zile sunt un alt om. Văd cum prin chemarea comună cu a colegilor mei, prin prietenia dintre noi, Dumnezeu îmi dă avânt să merg mai departe, pentru că am conștientizat un lucru important: chiar dacă sunt singurul credincios din familie, chiar dacă sunt singurul copil al părinților mei, în misiune nu sunt singur!”

Pe lângă chemarea divină, pe lângă prietenia și sfatul celor din jur, misiunea se clădește și pe temelia generozității. John Wesley a spus, „câștigă cât poți, economisește cât poți și dăruiește cât poți!” Apostolul Pavel a lăudat generozitatea bisericii din Macedonia, care l-a susținut în misiune. Prin cuvintele sale, „nu că umblu după daruri. Dimpotrivă, umblu după câștigul care prisosește în folosul vostru” (Fil. 4:17), Pavel subliniază că cei care nu dăruiesc pentru lucrarea de misiune, nu vor avea niciodată roadă de care să se bucure. Manuel admite următoarea situație: „Problema financiară am încredințat-o total în mâna lui Dumnezeu, deoarece nu am avut altă opțiune. Totuși, în ciuda tăcerii mele în fața oamenilor, am experimentat cum Dumnezeu mi-a purtat de grijă prin diferiți slujitori ai Săi, când nici nu mă așteptam, lucru care a ajutat mult la fortificarea credinței mele.”

Răzvan este și el surprins că „am ajuns să nu am nicio restanță la taxele școlii. Au trecut aproape doi ani, timp în care am mers și în Turcia și în țara în care voi sluji, iar spre uimirea mea, mai am și bani de buzunar. Dumnezeu s-a folosit de biserica locală, de pastorul meu, de câțiva prieteni, de părinți și de un băiat din Germania. Cu banii primiți de la fratele din Germania am reușit să cumpărăm biletele de călătorie.”            

Răzvan ne povestește că nu i s-a părut potrivit să aștepte absolvirea pentru a începe să facă ucenici. Ci, spune el, „încă din anul I, după cursul de Război Spiritual, urmând exemplul profesorului Hariagus Rimba, am început să am o mai mare îndrăzneală, ieșind cu alți doi colegi în Agigea și în Constanța pentru evanghelizare unu-la-unu. În aceste contexte, am cunoscut mai mult puterea lui Dumnezeu care lucra prin mine.”  Ajuns pe câmpul de misiune, Manuel reiterează ocaziile unice prin care-L putea vesti pe Isus: „Aici am avut oportunitatea să împărtășesc Evanghelia cu studenți de la diferite universități din capitală, prin intermediul unui curs de limba engleză organizat de către biserica de aici, curs la care vin aproximativ 20 de studenți, care provin din diferite grupuri etnice, din diferite zone ale țării. O altă metodă prin care am putut să-L vestesc pe Isus a fost prin vizite regulate în campusul de studenți unde îi invitam pe tineri la discuții deschise despre subiecte religioase și culturale. Una dintre strategiile pe care le-am deprins aici și pe care doresc să o implementez pe viitor, este de a evangheliza tineri studenți veniți din diferite zone ale țării, ca atunci când se vor întoarce în locurile de baștină să ducă la cei de acolo Vestea Bună a mântuirii.”

Biblia menționează că există un nor așa de mare de martori care urmăresc modul în care ne parcurgem alergarea pentru Hristos. Unii dintre acești martori sunt menționați în cartea Evrei, dar mai sunt și alții. Sunt milioanele de oameni care mor fără să fi auzit mesajul Evangheliei. Acești martori văd ce facem noi cu viața din belșug pe care Domnul ne-a oferit-o, cum ne folosim bogățiile din locurile cerești și cel mai important, urmăresc ce facem noi cu cea mai importantă poruncă a Stăpânului. Pastorul Marius Tripon, în cartea intitulată Despre Împărăția lui Dumnezeu, afirmă că „fiecare dintre noi are viața scrisă sus, în cărțile din cer. Fiecare om are un registru cu starea de sănătate a sufletului, o carte de muncă și statutul de mântuit sau nemântuit, de bogat sau sărac în cer. […] Nimeni nu spune niciodată că vrea să trăiască o viață mediocră atunci când vine la Domnul, dar majoritatea oamenilor fac exact acest lucru, socotind că rolul lor nu este așa de important sau că lor nu li s-a dat prea mult. Unii cred că a fi bun creștin înseamnă doar a frecventa o casă de închinare, pentru că nu înțeleg că Dumnezeu vrea să se folosească de gura lor, de timpul lor, de banul lor și de talentele lor, ca într-o zi să aibă pentru ce să-i răsplătească.”

O carte de muncă în ceruri? Un Dumnezeu care vrea să aibă pentru ce te răsplăti? Martori care sunt gata să te aclame pentru că ai alergat pentru Isus? Da! Iar Manuel este recunoscător că nu a rămas la afirmația inițială, „alții să meargă! Alții! Eu nu pot!” Răzvan se bucură că nu a ascultat opinia părinților lui care i-au transmis, „alți părinți să-și trimită copiii în misiune! Alții! Noi nu putem!”

Care este scuza dumneavoastră? „Alții să meargă? Alții să se roage? Alții să finanțeze? Alții să promoveze? Alții să poarte poverile misionarilor? Alții? Dumneavoastră nu puteți?”

Haideți să dăm la o parte orice piedică și să alergăm cu stăruință în alergarea care ne stă înainte, declarând, ca și apostolul Pavel, „pot totul în Hristos care mă întărește” (Filipeni 4:13). Amin!

About Ina Hrișcă 23 Articles
Ina Hrișcă este directorul general al Centrului Român de Studii Transculturale din Agigea, Constanța.

Be the first to comment

Leave a Reply