Trioul

Cele trei englezoaice de vârstă mijlocie sorbeau ceaiul împreună cu lama (preotul-călugăr tibetan) în Templul Heilongdawang. Răcoarea templului era o alinare bine-venită față de căldura deșertului Gobi. Cei patru discutau despre mulțimile care se îmbulzeau la templu în zilele festivalului.

 

„Ce speră acești oameni să obțină, lama?”

„Iertarea păcatelor lor”, a răspuns acesta.

„Cunoști vreo cale prin care pot fi iertate păcatele?”

Lama s-a uitat la vizitatoarele lui, aceste trei femei ciudate, cu păr cărunt, care erau sfinte, dar în același timp atât de practice; atât de blânde, dar în același timp atât de dispuse să pună întrebări tăioase. „Nu”, a răspuns el cu tristețe. „Nu cunosc nici o cale de iertare.”

O perioadă îndelungată de timp au discutat despre calea creștină spre iertare și despre cum faptele bune ale oamenilor nu pot înfăptui ceea ce Dumnezeu a făcut deja. Călugărul a ascultat cu atenție, pentru că nu mai auzise niciodată aceste lucruri. Când a venit vremea ca femeile să plece, i-au lăsat cărți despre Isus, rugându-se în inimile lor ca Dumnezeu să-l conducă spre a experimenta iertarea aceea pe care o căutau și pelerinii budiști.

Mildred Cable era liderul micului grup misionar. Fiica unui înstărit comerciant de țesături din Guildford, Anglia, Mildred a decis de timpuriu că vrea să devină misionară. A studiat farmacia și științele sociale la Universitatea din Londra. În 1901, la vârsta de 22 de ani, a auzit chemarea lui Dumnezeu de a-L sluji în China.

Mildred a fost nevoită să plătească prețul urmării lui Dumnezeu chiar înainte să plece pe câmpul de misiune. Era logodită cu un bărbat care, la rândul lui, intenționa să devină misionar, dar ulterior s-a răzgândit. I-a spus apoi tinerei că nu se va căsători cu ea, decât dacă și ea va abandona visul de a deveni misionară. Cu inima frântă, Mildred a pus capăt logodnei și s-a alăturat Misiunii din Interiorul Chinei.

Mildred și surorile Evangeline și Francesca French au predat la o școală de fete din orașul Hwochow timp de 21 de ani. De-a lungul anilor, au devenit cunoscute drept trioul. Lucrarea desfășurată de cele trei era provocatoare, însă încununată de succes și de împlinire.

Însă cele trei au început să împărtășească o tulburare comună. Cu toate că erau multe de îndeplinit în Hwochow, atenția lor a început să fie atrasă de satele și orășelele răspândite în jurul celor câteva oaze din vastul deșert Gobi, o întindere de peste 2000 de kilometri lungime și 800 de kilometri lățime de pământ pustiu, bătut de vânturi, aproape lipsit în totalitate de copaci, aflat în sudul Mongoliei și nordul Chinei. Este cel mai rece și nordic deșert din lume, cu temperaturi care scad la -40 de grade Celsius în timpul iernii, dar se ridică la 50 de grade Celsius în timpul verii.

Acest tărâm arid era străbătut de vechiul drum al mătăsii – o serie de rute comerciale interconectate folosite timp de peste 3000 de ani de negustori, soldați, nomazi și orășeni care călătoreau din China antică, India și Tibet, către Persia și țările mediteraneene. Mulți oameni din satele și orașele izolate aflate de-a lungul acestui drum antic nu au auzit niciodată numele Isus. Misionarele au simțit chemarea de a le duce Vestea Bună.

Dându-și seama de dificultatea lucrării care le stătea înainte, Evangeline a făcut următoarea afirmație: „Fără Dumnezeu nu putem avea izbândă într-o asemenea misiune”. La aceasta, Mildred a replicat cu blândețe: „Dar fără noi, Dumnezeu nu va face nimic. Eva, trebuie să ascultăm de El.”

Când s-a răspândit vestea că cele trei englezoaice de vârstă mijlocie se gândeau să se aventureze singure într-un loc atât de inospitalier și periculos, prietenii și colegii lor s-au îngrozit. Femeile se aflau într-un oraș mare, cu mulțimi de oameni care au nevoie să fie atinși cu Evanghelia. De ce să-i părăsească pentru a-și risca viețile în Gobi? Singurul răspuns pe care l-au putut da femeile, era că Dumnezeu le cheamă la acea lucrare.

Urmând sfatul călătorilor, au comandat o căruță din lemn cu roți înalte, trasă de catâri. Au călătorit luni la rând, căruța zdruncinându-se pe drumurile cu denivelări din munți, o dată împotmolindu-se în noroi de un metru. Noaptea se adăposteau în hanuri chinezești primitive, laolaltă cu catârii celorlalți călători. La un moment dat, singurul adăpost pe care l-au găsit a fost un grajd săpat în marginea unei stânci.

Înaintarea lor pe vechiul drum al mătăsii a fost îngreunată de furtuni de nisip, frig pătrunzător, căldură dogorâtoare, tâlhari și războaie din deșert. Frica domina viețile multora din cei pe care misionarele i-au întâlnit. La un moment dat s-au întâlnit cu un pelerin care umbla de șase luni. Pentru a împlini o juruință, se prosterna la pământ la fiecare câțiva pași în lunga lui călătorie. Mildred i-a dat în dar Evanghelia după Ioan, unde acesta a citit cuvintele: „La început era Cuvântul, și Cuvântul era cu Dumnezeu, și Cuvântul era Dumnezeu.”

„Despre cine este vorba?”, a întrebat el.

„Numele lui este Isus”, a replicat ea.

„Spune-mi cum să cred în El.”

Într-o zi au fost invitate să mănânce împreună cu familia Tu în Suchow. Un tânăr din familie a început să-și manifeste interesul față de mesajul împărtășit de Trio, însă mama sa l-a amenințat: „În ziua în care te alături creștinilor, poți să-mi dai comandă la sicriu, pentru că nu voi trăi să îndur o asemenea ocară.”

Bărbatul a continuat să asculte mesajul lui Isus și în cele din urmă i-a spus mamei sale: „Există o cale a vieții și o cale a morții. Calea mea este cea a vieții.” A continuat să meargă pe calea credinței și a înființat un loc de închinare în orașul său, în ciuda opoziției mamei și familiei sale.

Pe parcursul următorilor 15 ani au traversat deșertul în lung și în lat de cinci ori. Întorcându-se în satele unde au organizat întâlniri și stând de vorbă cu cei interesați până noaptea târziu, ele au descoperit că sămânța pe care au plantat-o a adus rod. Scriptura și-a făcut lucrarea, aducându-i pe oameni la credința în Isus, iar aceștia, flămânzi după mai multă învățătură, se adunau în grupuri mici pentru părtășie.

Cele trei misionare au părăsit China pentru ultima dată în 1936, după 15 ani de propovăduire a lui Hristos în Gobi și nu au mai reușit să se întoarcă din cauză că în august 1938, tuturor străinilor li s-a poruncit să părăsească China. Trioul s-a întors în Anglia, dar nu ca să se pensioneze. Până la sfârșitul zilelor lor, cele trei au fost pioniere, încrezătoare în chemarea și mesajul lor. Pe ultima pagină a ultimei cărți scrise de ea, Mildred Cable a scris: „Fără Dumnezeu, noi nu putem; fără noi, Dumnezeu nu va face nimic.”

(sursa: urbana.org)

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*