În ceea ce privește discuția despre „onoare-rușine”, realitatea tristă este că în multe contexte musulmane, cel mai bun lucru pe care l-ar putea face o persoană vreodată – să-L primească pe Hristos ca Mântuitor – este văzut de către comunitatea islamică drept cel mai rău lucru pe care l-ar putea face.
Isus a afirmat: „Mai am și alte oi, care nu sunt din staulul acesta; și pe acelea trebuie să le aduc. Ele vor asculta de glasul Meu, și va fi o turmă și un Păstor” (Ioan 10:16). Misiunea, în esența ei, înseamnă a lucra împreună cu Bunul Păstor la căutarea acestor „alte oi”.
Noi predicăm Evanghelia și probabil, acționăm ca niște câini ciobănești, aducând noile oi în turmă. Viața ta de rugăciune, ca mijlocitor, joacă un rol cheie în a aduce celelalte oi – foste oi musulmane – de la întuneric, în grija Bunului Păstor care Și-a dat propria viață pentru ele. În calitate de creștin care provine din mediul musulman, vă mulțumesc pentru rugăciunile voastre și pentru implicarea în această slujire. Rugăciunile voastre aduc roadă. Cu adevărat, vedem multe oi – unele care au fost rănite de „lupii” unei religii orientate pe putere și în care lipsește ideea de Tată iubitor – venind în turma Împărăției lui Dumnezeu.
Cum gândesc celelalte oi?
Atingerea celorlalte oi necesită adesea să-L împărtășim pe Hristos la nivel transcultural. Ca atare, trebuie să înțelegem cum gândesc celelalte oi, oile pierdute. Cei care au trăit sau au călătorit în țări islamice, sau ale căror vieți au fost îmbogățite prin prietenii cu imigranți musulmani, vor constata că unii dintre noii prieteni au valori și priorități diferite, care au un impact asupra gândirii, comportamentului, luării deciziilor, comunicării, relațiilor și, în ultimă instanță, perspectivei asupra lumii. Așadar, trebuie să lucrăm din greu la a înțelege fiecare dintre aceste componente culturale.
În multe culturi răsăritene din care provin cei mai mulți musulmani, sistemul de valori „onoare-rușine” este înrădăcinat în individ, familie și comunitate. Acesta nu este neapărat un lucru bun, nici un lucru rău, dar este realitatea.
Onoare-rușine versus vinovăție-nevinovăție
În sistemul de valori onoare-rușine, aproape invariabil, indivizii iau deciziile la nivel colectiv. Scopul (adesea inconștient și nemenționat) este acela de a spori onoarea familiei, tribului sau națiunii. În acest context, onoarea poate fi definită drept o încercare de a acumula stimă, reputație și atractivitate socială. În islam, aceasta include comunitatea islamică, cunoscută drept umma. Și invers, membrii acestor culturi vor încerca să evite rușinea sau pierderea reputației, cu orice preț.
Societățile occidentale, în mod special în generațiile anterioare, au dat întâietate sistemului vinovăție-nevinovăție, mai presus de sistemul onoare-rușine. În cadrul sistemului vinovăție-nevinovăție, se pune un accent mai mare pe „a juca după reguli”. „Nevinovat până la proba contrarie” este caracteristica acestui sistem de valori.
Nici unul dintre sisteme nu este în mod complet biblic sau nebiblic. Toate aceste teme – onoarea, rușinea, vinovăția și nevinovăția – pot fi găsite în Biblie. De exemplu, „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta” este una dintre cele zece porunci. Iar jertfele pentru vină erau o parte cheie a sistemului levitic sacrificial. Cât de mult apreciem ceea ce a făcut Bunul Păstor!
Isus, prin sângele Său vărsat, a oferit remediul față de vina și rușinea aduse asupra rasei umane de către Adam și Eva, care și-au pierdut nevinovăția păcătuind împotriva lui Dumnezeu. Isus a îndepărtat vina și rușinea pe care noi le meritam, restaurându-ne și așezându-ne într-o stare în care suntem iertați și avem părtășie cu Tatăl, în puterea Duhului Sfânt.
Un paradox rușinos și chinuitor
În slujirea noastră printre oile pierdute din tărâmurile islamice, devine aparent un paradox dificil și chinuitor. După cum am afirmat în debutul articolului, în ceea ce privește discuția cu privire la onoare-rușine, realitatea este că în multe contexte islamice, cel mai bun lucru pe care l-ar putea face o persoană vreodată – să-L primească pe Hristos ca Mântuitor – este văzut de către comunitatea islamică drept cel mai rău lucru pe care l-ar putea face. Mahomed, profetul islamului, a făcut această afirmație față de comunitatea islamică în una dintre cele mai faimoase enunțări ale sale (hadith): „Dacă cineva se leapădă de religia sa, ucideți-l” (Sahih Bukhari 4:52:260). După cum este înțeleasă afirmația de către comunitatea islamică, acest lucru include orice musulman care mărturisește că Isus Hristos este Domn și Mântuitor. Cu toate că în multe cazuri apostații nu sunt uciși, în aproape toate cazurile se consideră că ei aduc o mare rușine asupra familiei și comunității. Cei mai mulți musulmani îi vor evita. Puțini vor mai fi prieteni cu ei (dacă va mai exista vreunul), le vor oferi slujbe sau se vor căsători cu ei. De asemenea, familia va fi acoperită de rușine pentru că a permis ca așa ceva să se întâmple. Comunitatea se va întreba dacă nu cumva Allah sau altcineva a blestemat această familie.
Pentru umma, a-L onora pe Dumnezeu acceptând darul mântuirii prin Fiul Său reprezintă o rușine și umilire colosală. Comunitatea echivalează acest lucru cu a-l respinge pe Allah și religia lui Mahomed, pentru ceea ce se consideră a fi o religie inferioară. Ceea ce noi, ca creștini, considerăm Vestea Bună a Evangheliei, este adesea percepută de către musulmani ca vestea rea din cauza rușinii pe care o aduce asupra celor care o îmbrățișează. În cartea sa, Nebunia ascultării (Insanity of Obedience), Nik Ripken oferă rezultatele unui proiect de cercetare derulat pe parcursul a 15 ani, în care el și soția sa, Ruth, au intervievat peste 700 de credincioși din peste 70 de țări cu grad ridicat de persecuție. Dintre credincioșii care proveneau din mediul musulman, scrie Ripken „83% și-au declarat credința în Isus doar după moartea tatălui lor” (p. 164). În timp ce cititorii care nu sunt familiarizați cu aceste contexte consideră acest lucru incredibil, cei care cunosc dinamica onoare-rușine – în care aprobarea tatălui este adesea cea mai înaltă virtute – nu vor fi surprinși.
Asemenea dinamici creează un context de slujire în care frica este fundalul pe care este pictată viața. Mulți musulmani se tem că vor fi o rușine în ochii familiei lor. Ei se tem că vor distruge onoarea familiei. Islamul a declarat că musulmanii care-L primesc pe Isus, Cel din Biblie, sunt non-musulmani și că nu pot nici măcar să fie îngropați în mod respectabil într-un cimitir musulman.
În ultimii ani, s-a pus accentul pe a „finaliza bine” în viață. Acest concept este înrădăcinat și în perspectiva răsăriteană asupra vieții, cu structura onoare-rușine. O ilustrație perfectă a onoarei date la sfârșitul vieții găsim în Geneza, legată de moartea patriarhilor. Ei erau „adăugați la poporul lor”. Despre Avraam este scris: „Avraam și-a dat duhul și a murit după o bătrânețe fericită, înaintat în vârstă și sătul de zile, și a fost adăugat la poporul său” (Geneza 25:8). Este vorba despre o viață onorabilă, sărbătorită printr-o moarte onorabilă. Fiul lui Avraam, Ismael, a murit la înaintata vârstă de 137 de ani și, în mod similar, a fost „adăugat la poporul său” (Geneza 25:17).
Isaac, care împreună cu fratele lui, Ismael, l-a îngropat pe Avraam, va avea parte ulterior de o despărțire onorabilă de această viață: „Isaac și-a dat duhul și a murit și a fost adăugat la poporul său, bătrân și sătul de zile. Fiii săi, Esau și Iacov, l-au îngropat” (Geneza 35:29). A fi îngropat de fii este o mare onoare. Cu toate că, anterior, acești fii s-au certat, familia a fost unită la moartea patriarhului, astfel fiind păstrată onoarea stimatului lor tată.
Cuvântul nostru „elogiu”, reflecția funerară, înseamnă în mod literal „cuvânt bun”. Elogiul este o altă formă a onoarei. Credincioșii care provin din mediul islamic nu prea au speranțe că vor avea parte de un sfârșit onorabil. Familiile unora dintre ei țin slujbe de înmormântare în timp ce ei sunt încă în viață, pentru a arăta că ei sunt morți pentru familie și că toate relațiile, așadar, încetează. Când credincioșii care provin din mediul musulman mor, ei nu pot fi îngropați în mod respectuos în cimitire musulmane.
Așadar, musulmanii care iau în considerare decizia de a-L mărturisi pe Hristos ca Domn se află în fața unei decizii uriașe la începutul călătoriei lor spirituale: Îl vor onora ei pe Dumnezeu mai presus de a primi onoarea familiei și prietenilor? Pentru cei care nu s-au confruntat niciodată cu așa ceva, poate părea o alegere crudă. Cu toate acestea, o ordonare corespunzătoare în viață presupune să-L prețuiești pe deplin pe Hristos ca Domn; orice altceva constituie idolatrie. Islam, care este similar cu cuvântul pentru supunere, este o caricatură și o imitație, din moment ce Îl înlătură pe Hristos de pe tronul Lui. A-L onora pe Hristos ca Domn este adevărata supunere.
Onoare și sinceritate
După cum am afirmat anterior, sistemul onoare-rușine are un impact asupra priorităților și creează o tensiune în cadrul valorilor, în special între onoare și sinceritate. Ca o ilustrație simplă, să spunem că Joe este un băiat crescut într-un sistem de valori onoare-rușine. Tatăl lui este șomer. Și el se întâlnește cu un alt băiat, Justin.
Justin: Bună, mă numesc Justin. Am observat că ești nou aici la școală. Cum te cheamă?
Joe: Eu sunt Joe.
Justin: Tatăl tău a obținut o slujbă nouă în orașul nostru?
Joe: Uhh, ăăă, da, tatăl meu lucrează ca inginer la o firmă locală de specialitate.
În acest scurt schimb de replici, Joe dorește să protejeze onoarea familiei și să înlăture rușinea de a avea un tată șomer. Drept consecință, Joe a mințit cu privire la statutul tatălui său. În sistemul rușine-onoare, acesta ar fi răul cel mai mic, mai ales dacă Joe crede că ar fi puțin probabil ca Justin să afle ulterior adevărul cu privire la această situație. Joe poate chiar speră că Justin va spune lucruri bune despre el celorlalți copii din școală – sporind astfel onoarea sa. Poate că Joe a simțit chiar că respectă cea de-a cincea poruncă, cinstindu-și tatăl și mama. Din nefericire, cu siguranță a încălcat cea de-a noua poruncă, mărturisind strâmb. În final, cei din jur nu vor mai avea încredere în Joe dacă vor afla că a mințit.
Curțile de judecată caută să determine vinovăția sau nevinovăția. Martorii jură că vor depune mărturie cinstită: „adevărul, doar adevărul și nimic în afară de adevăr”. A aduce mărturie mincinoasă sub jurământ constituie o altă infracțiune, sperjur. Nimeni nu jură că va păstra onoarea celui acuzat. Judecătorul și jurații sunt interesați de vină și nevinovăție, nu de onoare și rușine.
Cu adevărat, Dumnezeu pune mare preț pe onestitate. Și mai important, sinceritatea înaintea Domnului nu poate fi separată de „pocăință”, care este esențială pentru mântuire. Isus a spus: „Dacă nu vă pocăiți, toți veți pieri la fel” (Luca 13:3). Sinceritatea pune baza pentru „mărturisire”, ceea ce înseamnă în mod literal „să spui același lucru” ca și Dumnezeu. „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios și drept ca să ne ierte păcatele și să ne curățească de orice nelegiuire” (1 Ioan 1:9). Mărturisirea necesită sinceritate; din nefericire, strămoșul nostru, Adam, ne-a învățat cum să ne jucăm de-a v-ați ascunselea cu Dumnezeu.
Câștigarea musulmanilor pentru Hristos: încredere și sinceritate
Cu toate că, istoric vorbind, societatea occidentală a prețuit perspectiva asupra lumii de tip vinovăție-nevinovăție, cu accentul pe sinceritate care o însoțește, este limpede că sinceritatea și onestitatea se erodează repede. În vremurile anterioare, strângerea de mână a unui bărbat reprezenta „cuvântul lui” și era considerată mai bună decât un contract. Biblia afirmă: „Un nume bun este mai de dorit decât o bogăție mare…” (Proverbe 22:1).
Din păcate, sinceritatea se află la nivelul cel mai scăzut din toate timpurile. Chiar și creștinii au fost influențați de aceste tendințe. După cum se afirmă în Ieremia 17:9: „Inima este nespus de înșelătoare și deznădăjduit de rea. Cine poate s-o cunoască?” Noi suntem oameni căzuți. Nu este nici o chestiune care ține de Occident-Orient, nici una care ține de musulman-creștin. Este o chestiune umană. Inimile noastre umane sunt înșelătoare și rele. Fără Medicul Suprem, nu am avea nicio speranță. Fără Cel care a spus, Eu sunt „Adevărul” (Ioan 14:6), nu am avea parte de iertarea păcatelor.
Noii convertiți au nevoie de îngrijire spirituală și ucenicizare. Faptul că ei se roagă rugăciunea păcătosului este un punct de plecare, însă doar acest lucru nu garantează transformarea care decurge din ucenicizare. Musulmanii nu îi vor urma pe cei în care nu au încredere. Ucenicizarea credincioșilor care provin din mediul islamic necesită relații construite pe încredere. Plantarea de biserici poate fi doar atât de puternică pe cât sunt legăturile de încredere și dragoste formate între membrii acesteia. Legăturile puternice iau mult timp pentru a se dezvolta. Nimic nu zădărnicește mai mult lucrarea lui Dumnezeu printre musulmani și creștini care provin din medii musulmane decât necinstea, care își poate arăta creștetul urât atunci când tipul greșit de onoare se furișează înăuntru – autopromovarea, salvarea aparențelor, protejarea reputației, comunicarea înșelătoare sau eșecul în asumarea responsabilității cuvenite pentru păcate și greșeli. De asemenea, necinstea creează atât rușinea proprie, cât și o barieră în relația cu Dumnezeu. Dacă nu este confruntată când se află la nivel de rădăcină, durerea rușinii poate fi epuizantă, determinându-l pe creștinul provenit din mediul musulman să se întoarcă de la calea urmării lui Isus.
În timp ce trebuie în mod deliberat să alegem să-L onorăm pe Hristos ca Domn, nu ține de noi să alegem dacă vom fi onorați sau făcuți de rușine. De exemplu, copiii lui Israel, un neam de păstori, au fost nevoiți să se coboare în Egipt. Unul dintre ei, Iosif, a fost onorat ca al doilea la putere după Faraon. Pe de altă parte, membrii familiei lui aveau de înfruntat rușinea din cauza ocupației lor, după cum a afirmat Iosif: „toți păstorii sunt o urâciune pentru egipteni” (Geneza 46:34). În mod similar, mulți creștini care provin din mediul musulman ar putea înfrunta rușinea și alte provocări. Răspunsul la aceste provocări se găsește la Isus Însuși. Nimeni nu înțelege dinamica onoarei și rușinii mai bine decât Isus. Ne întoarcem, din nou, către El.
Un paradox uluitor: disprețuirea rușinii
Într-un paradox biblic uluitor, Isus, Bunul Păstor, este de asemenea și mielul de jertfă. În mod voluntar, El a îndurat o moarte umilitoare și dureroasă. Dumnezeu putea să vină în lume în orice mod ar fi ales El. El putea să vină pentru prima dată, la fel cum va veni a doua oară, pe nori de slavă, pentru a judeca toate națiunile. În schimb, la venirea Lui, Isus s-a născut într-o iesle umilă în circumstanțe într-o oarecare măsură scandaloase.
Ne-am putea întreba: Care era percepția lui Isus în ceea ce privește rușinea și onoarea, în timp ce trăia pe acest pământ? Autorul epistolei către Evrei afirmă că Isus, „pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a disprețuit rușinea” (12:2). Pur și simplu, Isus nu era preocupat de faptul că era dezonorat. El avea o sarcină de îndeplinit și El a îndeplinit-o. Suntem îndemnați să nu ne îngrijorăm cu privire la rușine și onoare în această viață, ci doar să ne conectăm cu Isus, Mântuitorul care a fost dezonorat: „Să ieșim dar afară din tabără la El și să suferim ocara Lui. Căci noi n-avem aici o cetate stătătoare, ci suntem în căutarea celei viitoare” (Evrei 13:13-14).
Isus oferă atât exemplul, cât și locul de scăpare, pentru creștinii din mediul musulman care au de înfruntat rușinea din partea familiilor și comunităților lor. Bunul Păstor a pășit pe această cale înaintea noastră. Dacă Dumnezeu smerește sau înalță pe cineva, acesta este dreptul Său. În orice caz, este mai bine să fii dezonorat în această viață, dacă asta înseamnă ca Isus să fie onorat.
Analiza finală: speranța a răsărit pentru musulmani
Probabil sunteți conștienți de faptul că mulți musulmani vin la credința în Isus Hristos în vremurile noastre. Unii au devenit deziluzionați de islamul militant și, așadar, au fost deschiși față de alte alternative. Cu alte cuvinte, islamul s-a dezonorat pe sine într-o așa mare măsură, încât nu mai este considerată o rușine atât de mare să te lepezi de el! Mulți musulmani au primit Biblii. Unii au găsit materiale creștine în mediul online. Alții au întâlnit prieteni creștini. Unii au avut vise și vedenii cu Isus sau au fost vindecați în mod miraculos de El. Dumnezeu a folosit toate aceste căi pentru a atrage musulmanii la Sine în vremurile noastre!
Adevărul este că tot mai mulți musulmanii Îl acceptă pe Hristos. Familiile și prietenii lor observă acest proces și văd că cei dragi ai lor nu au înnebunit. Datorită disponibilității acestor noi convertiți de a-și sacrifica propria onoare și atractivitate socială, ei diminuează rușinea de a-L primi pe Hristos. Mai mulți și mai mulți musulmani încep să creadă și să simtă că a-L primi pe Isus Hristos ar putea fi o idee bună!
În mod încurajator, mulți credincioși care provin din mediul musulman devin activi în slujire. Ei urmează exemplul ucenicilor Domnului Isus din Noul Testament. După câteva episoade de interogări, amenințări și întemnițări, s-a scris despre acești apostoli: „Ei au plecat dinaintea soborului și s-au bucurat că fuseseră învredniciți să fie batjocoriți pentru Numele Lui. Și în fiecare zi, în Templu și acasă, nu încetau să învețe pe oameni și să vestească Evanghelia lui Isus Hristos” (Faptele Apostolilor 5:41-42). În mod uimitor, apostolii se bucurau în timp ce erau batjocoriți! Dar a meritat totul pentru Numele lui Isus și pentru înaintarea Evangheliei. Vă îndemnăm să vă alăturați nouă în rugăciune pentru credincioșii care provin din mediul musulman, care astăzi pășesc pe urmele lor.
Articol apărut în: Intercede (publicația bilunară a Global Initiative: Reaching Muslim Peoples), vol. XXXVI, nr. 3, Mai/Iunie 2019
Be the first to comment