Cea mai mare minune dintre toate

… cine crede în Mine, va face și el lucrările pe care le fac Eu; ba încă va face altele și mai mari decât acestea… Ioan 14:12

Analizând promisiunea Domnului Isus din Ioan 14:12, dacă ar trebui să alcătuiți o listă care să cuprindă lucrări mai mari decât cele înfăptuite de Fiul lui Dumnezeu în timpul vieții Sale de pe pământ, ce lucrări ați include?

În cartea sa, Fasting For a Miracle (Postind pentru o minune), autorul Elmer Towns încearcă să ofere un răspuns, pornind de la următoarea întrebare: „Ce lucrare este mai mare decât lucrarea de vindecare a unui surd, de redare a vederii unui orb sau de înviere a unui mort? Este conducerea unei persoane la Hristos, astfel încât persoana în cauză să meargă în rai, nu în iad! Aceasta este cea mai mare lucrare dintre toate! De fapt, aceasta este cea mai mare minune dintre toate!”

Observ slujitori care înainte de a conduce biserica în rugăciunea pentru cauze, oferă posibilitatea ca prin ridicare de mână, fiecare persoană să-și facă cunoscută înaintea Domnului nevoia de intervenție divină! Iar în acele momente, vedem o pădure de mâini strigând după o minune! Elmer Towns merge mai departe și subliniază faptul că Dumnezeu face minuni atunci când cererile aduse înaintea Lui intră în categoria priorităților Sale, iar „prioritatea lui Dumnezeu sunt oamenii”. Dar câți oameni din bisericile noastre au ca prioritate oamenii nemântuiți?

Aflându-mă în casa unor prieteni, simțeam un dor lăuntric să laud pe Domnul prin cântare. Am văzut în biblioteca lor o carte de cântări, cu filele maronite de trecerea timpului, iar în căutarea unei cântări cunoscute, mi-au atras atenția versurile cântării: „Te-ai grăbit să spui la oameni / De iubirea lui Isus? / Să-i ajuți, apoi să crească / Tot mai mult în harul Său?” Nu am știut cântarea ca să o pot cânta, dar nici nu am putut ignora îndemnul Duhului Sfânt de a mă dedica mult mai mult în a le vorbi oamenilor despre cât de mult a iubit Dumnezeu lumea!

Mack Stiles, pastorul unei biserici din Irak, accentuează faptul că „evanghelizarea înflorește într-o cultură a evanghelizării.” Aducând în contextul Centrului Român de Studii Transculturale (CRST) preocuparea de a dezvolta o cultură a evanghelizării, am luat intervalul 27 februarie – 27 martie ca pe o perioadă de probă privind modul în care tinerii studenți se vor raporta la responsabilitatea de a vesti Evanghelia. Am încercat să trasez câteva sarcini exacte, cerându-le celor șapte studenți de anul I ca în zilele de sâmbătă să însoțească unul dintre evangheliștii din Dobrogea în eforturile de evanghelizare din satele din jurul comunei Independența, sate în care nu există biserici evanghelice. Apoi, am cerut studenților să aibă ca obiectiv ca în fiecare sâmbătă să împărtășească Evanghelia măcar cu o persoană. După o instruire de bază privind evanghelizarea de la om la om, i-am organizat să meargă în echipe de câte doi, am cerut puterea Duhului Sfânt pentru această lucrare și i-am trimis … deși am observat pe chipul lor o ezitare și o strângere de inimă, despre care, mai târziu Onisim P. a mărturisit: „pe cât de mare era frica de necunoscut la începutul acestei lucrări și teama că nu suntem suficient de pregătiți, pe atât de mare a fost credincioșia Domnului de atunci încoace.”

Dar, cum s-a făcut tranziția de la trăirea sub impulsurile de teamă, la declararea credincioșiei lui Dumnezeu? Iată ce consemnează studenții în rapoartele lor de practică:

IMPRESII DIN 6 MARTIE:

„Satul în care am fost în această săptămână a fost mai împotrivitor, ortodocși mai convinși, care ne-au privit ca eretici, dar,” spune Victoria M., „în același timp erau și persoane dezamăgite de sistemul bisericesc, persoane care s-au dovedit a fi o ușă mai deschisă pentru Evanghelie.” 

Emma C. accentuează faptul că „în această practică mi-am dat seama că fără puterea Duhului Sfânt nu pot face nimic. Asta știam, dar acum am și simțit.” 

„În mod negativ am fost marcat de indiferența și de nepăsarea oamenilor cu privire la veșnicia lor. De asemenea, am fost șocat să văd că, deși unii oameni se numesc creștini, totuși nu cred în existența raiului și iadului,” declară Marius P.

„În Independența lucrăm pe sate și asta este o înaintare foarte mare, chiar dacă oamenii sunt potrivnici”, adaugă Cristi M.

Iar, în final, Cătălina A. admite: „cred că mi-aș fi dorit să avem mai mult timp pentru evanghelizarea pe stradă. Satul era mare și am fi avut cu cine vorbi.”

ENTUZIASM DIN 13 MARTIE:

„Astăzi am ajuns în localitatea Movila Verde, unde”, relatează Cătălina, „L-am văzut pe Dumnezeu lucrând în mod extraordinar. Fiind obișnuită să aud Cuvântul, nu am realizat ce impact are asupra celor ce nu au avut această oportunitate. Am avut ocazia să prezint Vestea Bună câtorva suflete și, la fel ca în Fapte 2, am fost și eu întrebată cu lacrimi în ochi de către acești săteni: și acum, ce trebuie să facem? Am văzut cartea Faptele Apostolilor repetându-se astăzi, iar eu luând parte la ea.” 

EXPERIENȚE DIN 27 MARTIE:

În urma implicării în satul Olteni, Alexandra U. exclamă: „în mod pozitiv m-a marcat curajul ce mi l-a dat Dumnezeu, dar și bucuria resimțită, în special când am vorbit cu un grup de tineri. I-am văzut încă din microbuz și mi-am spus: wow, ce teren a pregătit Dumnezeu pentru evanghelizare! Nu știu dacă este normal acest sentiment, dar mi-a făcut o mare bucurie să pot vesti Cuvântul Domnului acelor tineri!”  

În echipă cu Alexandra a fost și Emma, care nu neagă faptul că „în această lucrare s-a dat o luptă la nivelul minții … cum să încep?” Dar, continuă ea, „Alexandra iniția conversația și eu continuam, punând întrebările spirituale. Am simțit că Dumnezeu poate folosi oameni simpli, cum spune colegul nostru Cristi, folosindu-se de mine și de Alexandra în a le spune oamenilor despre dragostea Lui. M-am bucurat că am putut chiar să mă rog cu o persoană rugăciunea pocăinței! Apoi, deși am luat cu noi în Olteni mai multe broșuri și Biblii, după un timp le-am terminat, dar am mai avut ocazia să vorbim cu un om mai în vârstă. L-am ascultat, i-am spus despre Domnul și l-am întrebat dacă are Biblie. El a spus că nu are. Atunci l-am întrebat dacă și-ar dori să aibă o Biblie și a răspuns că nu. Am simțit să-i spun: eu cred că vreți să primiți o Biblie, doar că nu vreți să ne spuneți asta… iar el a dat din cap afirmativ și a spus: dacă veți mai trece prin sat, să îmi puneți o Biblie la poartă! I-am promis că așa vom face. După o oră ne-am întors la poarta omului cu o Biblie și i-am înmânat-o. Ne-am uimit de bucuria lui când a primit Scriptura, pe când mulți o au și nu o citesc. Mă rog ca citind Cuvântul Domnului, inima lui să fie transformată!”

Victoria a făcut un pas mai departe. După primele două vizite la Independența, cu ocazia zilei de 8 martie, a fost invitată la o masă de evanghelizare, mai puțin confortabilă, dar strategică, pentru că acolo a avut pentru prima dată ocazia să vorbească unor femei musulmane. S-a împrietenit cu doamna Neviser (pseudonim) din Independența, iar pe 27 martie a vizitat-o. Victoria declară cu entuziasm: „am făcut evanghelizare în casa ei, unde au venit și câteva vecine. Din 8 martie noi am mai vorbit prin mesaje, dar am fost surprinsă cât de bucuroasă și deschisă a fost când i-am spus că vin în Independența și aș putea să o vizitez. Am discutat mai multe aspecte spirituale cu ea legate de natura lui Dumnezeu, de mântuire, de o relație autentică și posibilă cu Dumnezeu, iar deschiderea ei a fost mare. Și nu doar ea a arătat interes, ci și soțul ei a fost dispus să dezbatem lucruri din Scriptură. Le-am făcut cadou o Biblie. Bucuria lor a fost mare, iar soțul a afirmat: Diseară avem program! Domnul să lucreze cu putere în casa lor spre mântuire!”

Fiind în echipă cu Marius, Cristi prezintă dialogul purtat cu Andreea (de 13 ani) și cu Cristian (de 12 ani). „Vorbind cu ei despre cum se poate ajunge în rai, Andreea ne-a spus că trebuie să facem fapte bune, nu fapte rele, iar Cristian ne-a spus că trebuie să fii o persoană bună. Parcă vorbeam cu niște oameni maturi! De aceea, discuția a continuat și l-am întrebat pe Cristian: Dacă Dumnezeu te-ar judeca după faptele tale, unde ai ajunge? Pe un ton grav și nesigur, el a răspuns: În iaaaad! Pornind de aici, Dumnezeu ne-a călăuzit să le vorbim despre ceea ce a făcut Hristos pentru omenire și cum se va desfășura judecata. Am folosit exemplul unei săli de judecată unde, la proces participă un judecător, un acuzator, un acuzat și avocatul celui acuzat. L-am prezentat pe Hristos ca Avocatul care ne apără și ne justifică ispășirea pedepsei. La întrebarea: Avocatul caută pe acuzat sau acuzatul caută un avocat? Andreea a priceput că noi trebuie să Îl căutăm pe Avocat, că Isus Hristos ne scapă de iad și ne duce în rai doar dacă Îl căutăm!” Pentru a-L putea căuta, ei au primit câte un Nou Testament, pentru că au spus că nu au avut unul până atunci.

Onisim și Cătălina au mers pe străzile satului Olteni. Rapoartele lor includ aceleași detalii, redate în continuare: „La început am întâlnit două femei care au fost respingătoare față de Cuvânt. Descurajarea dicta că toată ziua va merge în același mod. Însă, l-am întâlnit și pe nea Ion, s-a dovedit că avea o inimă aleasă către Cuvânt. Am făcut cunoștință cu dumnealui și l-am întrebat dacă am putea să îi adresăm câteva întrebări. Nici nu am apucat bine să terminăm ce aveam de spus, că ne-a invitat în casă, pentru a continua discuția împreună cu tanti Florica, soția lui. Nu am mai întâlnit până în momentul acela o așa deschidere față de necunoscuți. Împlinind parcă în fața ochilor noștri versetul din Luca 10:7, ne-au așezat la masă și timp de aproape un ceas am discutat cu ei. Am vorbit și despre credință. Așa cum am fost învățați, am fructificat această pârghie prin care am mutat discuția spre Dumnezeu și am vorbit din Biblie. Conversația a mers neașteptat de lin și frumos. Nu știu dacă ne-am fi dat seama că inima lor era mișcată, dacă nu am fi văzut-o pe tanti Florica având lacrimi în ochi, iar pe nea Ion având nevoia să fumeze (semn al luptei lăuntrice). La urmă ne-am rugat pentru ei și ne-am despărțit cu greu. Oamenii nu ne-au lăsat să plecăm până nu ne-au dat câte ceva de mâncare și pentru colegi, invitându-ne să-i vizităm din nou. Am fost convinși că am găsit acei oameni ai păcii despre care vorbește Biblia.” 

Acestea sunt mărturiile studenților de anul I, niște tinerei care, pe fondul restricțiilor din pandemie, semestrul trecut nu au făcut practica de weekend. Deși ar fi preferat să se implice în lucrări deja existente în bisericile din Dobrogea (fie cu tineri, adolescenți sau copii), pentru acest semestru am simțit că Domnul ne cere la CRST să dezvoltăm o cultură a evanghelizării. Iar după doar o lună de zile, studenții au descoperit că a fost roditoare ieșirea din zona de confort, iar în privința lucrării de evanghelizare de la om la om, prin glas profetic, spun ei, „Domnul ne-a promis că acesta este doar începutul!”

Dezvoltarea unei culturi a evanghelizării ia timp, iar dacă nu tratăm evanghelizarea ca pe o disciplină spirituală, Dr. Stuart Robinson avertizează că „biserica evanghelică tinde să ajungă irelevantă și să intre într-un declin dureros.”

Caleb Greggsen, pastorul unei biserici din Asia Centrală, subliniază faptul că „evanghelizarea nu este practicată doar de profesioniști, ci ea este responsabilitatea întregii biserici.”