Charles Doughty, englezul care a călătorit pe tot cuprinsul Peninsulei Arabice în cea de-a doua parte a secolului al 18-lea, oferă următoarea relatare în cartea sa Arabia Deserta, cu subtitlul Fanatism:
„Într-o seară hoinăream la marginea oazei: acolo, o ceată de copii din sat s-a adunat în scurtă vreme cu săbii și bâte și a pornit pe urmele mele, strigând „Hasrany! Hasrany!” (Creștinule! Creștinule!) și provocându-l pe kafir (necredincios, non-musulman) și făcând cruci în nisip înaintea mea, le sfidau cu ciudă, strigând un cântecel ticălos: Am mâncat orez cu halib (lapte) și am făcut apă pe salib (cruce) [adică, au urinat pe semnele crucii pe care le-au desenat pe nisip].”
Arabia Deserta, vol. 1, pp. 155-156
Comportamentul acestor copii, deși extrem într-un sens, este compatibil cu atitudinea pe care majoritatea musulmanilor o au față de cruce. În nenumăratele conversații purtate cu musulmani din diverse medii de proveniență, am experimentat o ostilitate similară. Unii dintre prietenii mei creștini proveniți din medii musulmane întâmpină în mod regulat amenințări din partea familiei și a prietenilor când apără în mod sincer credința lor în răstignire. Pentru cei care interacționează în mod regulat cu musulmanii nu este un secret faptul că islamul manifestă un dispreț vădit față de cruce.
Ostilitatea musulmană față de cruce își are rădăcina în credința islamică fundamentală conform căreia Isus nu a fost răstignit. Această poziție se bazează în principal pe interpretarea pe care cei mai influenți comentatori islamici o dau următoarelor pasaje coranice:
„Și din pricina vorbelor lor: <<Noi l-am omorât pe Mesia Isus, fiul Mariei, trimisul lui Allah!>>, în vreme ce ei nu l-au omorât, nici nu l-au răstignit pe cruce, ci a fost făcut [cineva] să semene cu el! Cei care au avut păreri diferite în pri-vința lui [Isus], au fost în îndoială [în legătură cu moartea lui]; ei nu au avut cunoștință sigură despre ea [moartea lui], ci doar au urmat presupuneri. De bună seamă, nu l-au omorât, ci Allah l-a înălțat la El. Iar Allah este Puternic și Înțelept.”
Sura 4:157-158
În cadrul ambelor ramuri principale ale islamului – cel sunnit și cel șiit – interpretarea standard a acestui pasaj poate fi rezumată în felul următor: în timp ce Isus era pe drum spre cruce, în mod supranatural Allah „l-a înălțat la cer”, în timp ce, simultan, altcineva a fost făcut să arate ca Isus. Apoi, mulțimea a răstignit persoana înlocuită, gândindu-se că-l răstignesc pe Isus. Unii musulmani sugerează că persoana răstignită a fost de fapt Simon din Cirena; alții cred că a fost altcineva. Cu toate acestea, majoritatea musulmanilor cred că în locul lui Isus a fost Iuda Iscarioteanul. Explicația islamică standard pentru înălțarea miraculoasă a lui Isus este că Allah nu ar permite niciunuia din proorocii săi să moară o moarte atât de înjositoare. Pentru musulmani, înălțarea lui Isus la cer și așadar, evitarea răstignirii Sale, este modalitatea lui Allah de a-L onora.
Opoziția față de cruce, care este în același timp un atac polemic împotriva morții răscumpărătoare de păcat a lui Isus și o negare a istoriei, a pus stăpânire pe învățăturile și practicile islamului. Următoarele două exemple ilustrează acest lucru:
În primul rând, conform unei afirmații atribuite lui Mahomed, Isus se va întoarce pe pământ în zilele din urmă. Prima lui acțiune va fi „să frângă crucea”:
„Apostolul lui Allah a spus: Ora nu va veni până când fiul (Isus) Mariei va coborî printre voi ca un conducător drept, el va frânge crucea, va ucide porcii și va aboli taxa jizya. Banii vor fi din belșug, așa că nimeni nu-i va mai accepta (ca un dar milostiv).”
Sahih Bukhari, Cartea 43, Numărul 656
În al doilea rând, este vorba de chestiunea precedentului stabilit de rău famatul „Pact al lui Umar”. Conform relatării islamice, în timpul expansiunii islamului din secolul al șaptelea, Umar, cel de-al treilea calif musulman, a impus asupra creștinilor condiții precise pe care trebuiau să le urmeze sub dominație islamică, inclusiv: „Nu vom etala crucile sau cărțile noastre pe străzile sau în piețele musulmanilor” (http://sourcebooks.fordham.edu/source/pact-umar.asp). Această condiție este citată de grupările militante islamice care includ răstignirea ca pedeapsă pentru creștinii care încalcă pac-tul. De curând, în mai multe rânduri, chiar și musulmani de altfel „obișnuiți” – incitați parțial de prevederile pactului Umar – au distrus crucile de pe clădirile de biserici și i-au atacat pe cei care le purtau în public.
Opoziția musulmană față de cruce este atât de puternică încât, în ciuda faptului că moartea lui Isus este menționată în Coran (Sura 3:55; 5:117; 19:33), aceste pasaje sunt interpretate chinuitor pentru a le face să fie în acord cu interpretarea ortodoxă islamică a Surei 4:157-158. Câțiva comentatori musulmani au pus la îndoială această interpretare, însă perspectivele lor nu au făcut propriu-zis nimic pentru a schimba părerile musulmanilor declarați.
Isus ne-a spus că vom cunoaște profeții falși după roadele lor (Matei 7:15-20). Oriunde ajunge, islamul produce în aderenții săi o opoziție implacabilă față de cruce, o reflexie a opoziției lui Satan față de cruce – după cum este dezvăluită în Scripturi:
Atunci a început să-i învețe că Fiul omului trebuie să pătimească mult, să fie tăgăduit de bătrâni, de preoții cei mai de seamă și de cărturari, să fie omorât și după trei zile să învieze. Le spunea lucrurile acestea pe față. Petru însă L-a luat deoparte și a început să-L mustre. Dar Isus S-a întors și S-a uitat la ucenicii Săi, a mustrat pe Petru și i-a zis: „Înapoia Mea, Satano! Fiindcă tu nu te gândești la lucrurile lui Dumnezeu, ci la lucrurile oamenilor.”
Marcu 8:31-33
Dintr-o perspectivă omenească, ceea ce Petru i-a zis lui Isus a fost destul de rezonabil, chiar plin de compasiune. Petru a simțit, fără îndoială, că Isus vorbea despre una dintre cele mai obișnuite forme de pedeapsă capitală – răstignirea. Pentru oricine, răstignirea este un mod crud de a muri. Răstignirea are menirea de a umili persoana răstignită; așadar, putem privi lucrurile în sensul că Petru căuta să apere onoarea lui Isus. O lecție importantă pe care o recunoaștem în acest pasaj este că Satan se opune morții lui Isus pe cruce.
Crucea este de fapt motivul pentru care Isus a venit (Matei 20:28; Ioan 12:23-33). Satan nu vrea ca oamenii să fie iertați de păcatele lor și să fie împăcați cu Dumnezeu. El se opune la tot ceea ce este bun. Chiar numele lui înseamnă „potrivnic” sau „oponent” (1 Petru 5:8; Zaharia 3:1).
În calitate de tâlhar suprem, singurul lui plan pentru omenire este „să fure, să înjunghie și să prăpădească”. Pe de altă parte, planul lui Isus este să ne dea viață din belșug (Ioan 10:10). Imediat după ce a menționat viața din belșug, Isus a vorbit despre propria moarte:
„Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun își dă viața pentru oi. …Tatăl Mă iubește, pentru că Îmi dau viața ca iarăși s-o iau.”
Ioan 10:11, 17
Viața din belșug pe care Isus o dă, în opoziție față de uciderea, jefuirea și distrugerea lui Satan, vine doar prin moartea sa benevolă. În aceeași temă, Isus a afirmat ulterior că a fi dispus să mori pentru cineva este cea mai măreață expresie de dragoste posibilă:
„Aceasta este porunca Mea: Să vă iubiți unii pe alții cum v-am iubit Eu. Nu este mai mare dragoste decât să-și dea cineva viața pentru prietenii săi. Voi sunteți prietenii Mei dacă faceți ce vă poruncesc Eu.” (Ioan 15:12-14)
În calitate de Miel fără de păcat al lui Dumnezeu, Isus a împlinit propriile cuvinte murind pe cruce pentru păcatul lumii (Ioan 1:29). Moartea lui Isus pe cruce este expresia cea mai măreață a dragostei lui Dumnezeu pentru neamul omenesc. Următoarele pasaje afirmă acest lucru:
„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică.”
Ioan 3:16
„Dragostea lui Dumnezeu față de noi s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El. Și dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi și a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispășire pentru păcatele noastre.”
1 Ioan 4:9-10
„Căci, pe când eram noi încă fără putere, Hristos, la vremea cuvenită, a murit pentru cei nelegiuiți. Pentru un om neprihănit cu greu ar muri cineva, dar pentru binefăcătorul lui poate că s-ar găsi cineva să moară. Dar Dumnezeu Își arată dragostea față de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoși, Hristos a murit pentru noi. Deci, cu atât mai mult acum, când suntem socotiți neprihăniți prin sângele Lui, vom fi mântuiți prin El de mânia lui Dumnezeu. Căci, dacă atunci când eram vrăjmași, am fost împăcați cu Dumnezeu, prin moartea Fiului Său, cu mult mai mult acum, când suntem împăcați cu El, vom fi mântuiți prin viața Lui.”
Romani 5:6-10
Este un lucru să te oferi de bunăvoie să mori pentru cineva, dar un lucru cu totul diferit să îl oferi de bunăvoie pe unicul tău fiu. În mod asemănător, este un lucru să mori pentru cineva care merită un asemenea sacrificiu, dar un lucru cu totul diferit să mori pentru cineva care nu merită. Mai mult decât atât, este un lucru să mori pentru un prieten sau pentru un străin, dar cu totul altul să mori pentru un dușman. În cea mai bună formă a ei, dragostea omenească, oricât de puternică poate fi, tot este limitată. Pe de altă parte, dragostea lui Dumnezeu întrece cu mult până și cele mai bune expresii alte dragostei omenești. O asemenea dragoste a fost manifestată când Isus a murit pe cruce pentru păcatele noastre – o dragoste nelimitată, necondiționată și infailibilă. Crucea este, cu adevărat, expresia cea mai măreață a dragostei lui Dumnezeu pentru omenire.
Dacă moartea lui Isus pe cruce reprezintă cea mai măreață expresie a dragostei lui Dumnezeu pentru omenire, opoziția față de aceasta reprezintă expresia cea mai mare a urii lui Satan. A respinge crucea înseamnă a respinge singura cale posibilă pentru ca păcătoșii să poată fi împăcați cu Dumnezeu. Fără răstignirea lui Isus, toți oamenii ar pieri în păcat – fără speranță de iertare. Acceptarea din partea lui Dumnezeu și intrarea în prezența Sa ar fi imposibile dacă Isus, eternul Fiu al lui Dumnezeu care a devenit Fiul Omului, n-ar fi murit pe cruce pentru păcatele lumii.
Credința conform căreia Isus nu a murit pe cruce subminează întreaga învățătură a Bibliei. O asemenea noțiune contrazice următoarele adevăruri biblice fundamentale, adevăruri necesare pentru a fi mântuiți de păcat prin credința în Domnul Isus Hristos:
- Profețiile Vechiului Testament cu privire la moartea lui Mesia (Geneza 3:15; Psalmul 22; Isaia 52:13-53:12)
- Propriile învățături ale lui Isus, care propovăduia că misiunea Lui pe pământ era aceea de a împlini profețiile Vechiului Testament în ceea ce privește răstignirea Sa (Matei 16:21; 20:17-19; Ioan 3:14-17; 8:28, 12:23-44).
- Planul lui Dumnezeu de ispășire, care este împlinirea întregului sistem vechi-testamental sacrificial pentru păcat (Geneza 3:21; 22:1-19; Exod 12; Levitic 17:11; Zaharia 9:11).
Mai mult decât atât, dacă Isus nu a murit pe cruce, urmarea este că nici nu a înviat din morți! Din nou, Cuvântul lui Dumnezeu oferă claritate temeinică cu privire la învierea lui Hristos:
„Iar dacă se propovăduiește că Hristos a înviat din morți, cum zic unii dintre voi că nu este o înviere a morților? Dacă nu este o înviere a morților, nici Hristos n-a înviat. Și dacă n-a înviat Hristos, atunci propovăduirea noastră este zadarnică și zadarnică este și credința voastră. Ba încă noi suntem descoperiți și ca martori mincinoși ai lui Dumnezeu, fiindcă am mărturisit despre Dumnezeu că El a înviat pe Hristos, când nu L-a înviat, dacă este adevărat că morții nu înviază. Căci, dacă nu înviază morții, nici Hristos n-a înviat. Și dacă n-a înviat Hristos, credința voastră este zadarnică, voi sunteți încă în păcatele voastre și, prin urmare, și cei ce au adormit în Hristos sunt pierduți. Dacă numai pentru viața aceasta ne-am pus nădejdea în Hristos, atunci suntem cei mai nenorociți dintre toți oamenii!”.
1 Corinteni 15:12-19
Nu există niciun mister cu privire la cine animează respingerea islamică a crucii. Este Satan însuși, tatăl minciunii și sursa uciderii (Ioan 8:44).
În schimbul de replici menționat mai sus dintre Isus și Simon Petru, relatat în Marcu 8:31-33, Isus mustră cu tărie sugestia lui Petru că nu ar trebui să fie ucis (răstignit). Cu toate acestea, este încurajator să vedem că după ce îl mustră pe Petru, Isus continuă să-l ucenicizeze. El nu l-a înlăturat pe Petru din postura de lider al apostolilor. Isus nu l-a respins pe Petru ca un ucenic fals. Domnul nostru a continuat să-l iubească, fiind răbdător cu el și iertându-l. Ca principiu, în acest pasaj Isus ne arată cum să avem de-a face cu orice situație în care întâmpinăm opoziție față de motivul principal pentru care El a venit pe pământ: să moară pe cruce pentru păcatele omenirii. Isus a afirmat importanța concentrării asupra gândurilor lui Dumnezeu, nu asupra gândurilor oamenilor. Gândul lui Dumnezeu, în mod evident, a fost acela de a-Și oferi Fiul ca jertfă pentru păcatele omenirii, iar acest lucru a presupus moartea pe cruce.
Chiar dacă știa că va aduce o ofensă, Isus nu a știrbit adevărul, în același timp demonstrând răbdare și bunătate plină de iubire față de cel ofensat. În cazul musulmanilor, trebuie să înțelegem că ei vor continua să fie ofensați de cruce. Cu toate acestea, sunt mântuiți musulmani în număr fără precedent. Însă niciunul nu este mântuit fără să recunoască adevărul esențial al morții lui Isus pe cruce.
În concluzie, crucea față de care musulmanii se opun este singurul lucru care-i poate salva de păcatele lor. Așadar, chiar și în fața opoziției continue a islamului față de cruce, reafirmăm sarcina noastră, după cum o găsim scrisă în Faptele Apostolilor 26:17b-18:
„…te trimit, ca să le deschizi ochii, să se întoarcă de la întuneric la lumină și de sub puterea Satanei la Dumnezeu și să primească, prin credința în Mine [Isus], iertare de păcate și moștenirea împreună cu cei sfințiți.”
Articol apărut în: Intercede (publicația bilunară a Global Initiative: Reaching Muslim Peoples), vol. XXXIV, nr. 6, Nov/Dec 2017
Be the first to comment