La început de drum

Ana s-a născut în Timișoara pe 22 mai 1992, iar la vârsta de 10 ani s-a mutat împreună cu familia în Italia. Slujește ca misionară în India din octombrie 2016, trimisă de Biserica Philadelphia din Mansuè.

Ana a crescut într-o familie cu 10 copii, 4 fete și 6 băieți, iar atmosfera de acasă a fost mereu una plină de dragoste. A crescut înconjurată de oameni, zilnic alăturându-li-se membrilor familiei mulți prieteni și vecini care vizitau hanul G., cum a ajuns să fie cunoscută casa lor. „Părinții mei au fost foarte răbdători, eroi în răbdare. Ei ne-au avut mereu acolo lângă ei, am crescut în fața ochilor lor și cred că a fost un lucru greu, dar înțelept”, explică Ana. „Este un lucru deosebit să ai mulți frați și surori, deoarece înveți încă de mic copil, de acasă, să lucrezi în echipă și să fii dispus să împarți tot ce ai cu cei din jurul tău. Tot atmosfera de acasă m-a învățat sacrificiul, privind exemplul părinților mei și văzând cât de mult au sacrificat ei pentru noi, în fiecare zi.”

Una din provocările cu care s-a confruntat încă de la vârsta adolescenței a fost mutarea într-o altă țară. „Inițial am simțit că sunt străină în Italia și începutul a fost unul dificil, însă când mă uit în urmă la acea perioadă, înțeleg că Dumnezeu se folosește de ea pentru a-mi face mai ușoară acomodarea în India. Astfel, observ că orice provocare s-a dovedit a fi spre binele meu.”

La vârsta de 15 ani, în urma unei perioade de frustrare și nemulțumire cauzată de stilul de viață pe care îl ducea, Ana a decis să-L primească pe Domnul Isus în inima ei. Apoi, a început să aibă întrebări cu privire la viitorul ei și, citind mai multe biografii ale misionarilor și făcând călătorii pe termen scurt în diferite zone de misiune, s-a născut în inima ei dorința arzătoare de a-L sluji pe Domnul printre popoare.

„La un moment dat, pe când mă aflam în biserică, am auzit un mesaj despre misiune și atunci am primit primul răspuns clar cu privire la frământările mele legate de chemarea la misiune.” Chiar dacă a primit răspunsul, timp de doi ani și jumătate l-a negat. Însă Domnul, în bunătatea Lui, a trimis în această perioadă oameni care i-au vorbit despre misiune. După ce a acceptat voia Lui, următorul pas a fost să se înscrie la Centrul Român de Studii Transculturale și să urmeze cursurile școlii timp de doi ani. „CRST a fost o unealtă pe care Dumnezeu a folosit-o pentru a mă forma, prin profesori, staff și colegi. Am învățat că totul începe atunci când Îl las pe Domnul să mă transforme zilnic, ca să mă asemăn tot mai mult cu El.”

De la terminarea școlii până la sosirea pe câmpul de misiune a trecut un an și trei luni, perioadă care pentru Ana s-a dovedit a fi cea mai dificilă. A trebuit să învețe să se încreadă în ceea ce i-a spus Dumnezeu, în ciuda numeroaselor uși închise. Tânăra plănuia să plece în India la sfârșitul lui ianuarie 2016, însă a ajuns acolo doar în octombrie, din cauza dificultății obținerii vizei. „În această perioadă m-am întrebat de multe ori dacă nu cumva am înțeles greșit, dacă nu cumva ar trebui să merg altundeva, diavolul s-a folosit de situația aceasta pentru a-mi aduce gânduri neadecvate și pentru a mă face să mă compar cu alții. Obținerea vizei nu este un lucru simplu și poate să devină o frustrare sau un lucru care să te facă să renunți. În această perioadă însă Domnul a continuat să lucreze în mine și prin mine și am avut oportunitatea să merg în Viișoara, un sat din România și să slujesc acolo pentru un timp.”

În cele din urmă, Ana a ajuns în India, o țară atât de diferită în atât de multe aspecte, încât adaptarea constituie o mare provocare, după cum povestește chiar ea: „Trebuie să învăț foarte multe lucruri noi: cum să primesc oamenii, pe cine să salut prima dată când întâlnesc un grup, cum să salut, cum să vorbesc etc. Majoritatea acestor lucruri sunt interesante și mă atrag, dar unele sunt pur și simplu de neînțeles. Ceea ce mă bucură este faptul că în ciuda multelor greșeli culturale pe care le fac, oamenii mă primesc bine și îmi arată dragoste. Iubesc oamenii din țara aceasta. Încă sunt în perioada de acomodare și învăț să accept unele lucruri și să înțeleg că fac parte din cultură și învăț să nu accept altele care sunt contrare voii lui Dumnezeu. Ce îmi lipsește cel mai mult de acasă? În puține cuvinte: oamenii, nimic altceva.”

Aflându-se în primele luni de lucrare, Ana petrece mult timp învățând limba punjabi, iar o zi obișnuită cuprinde următoarele activități: „dimineața petrecem un timp de părtășie cu echipa internațională din care fac parte, merg la școală și mă întorc acasă în jurul orei 14, apoi vizitez o familie care mă ajută cu practicarea limbii, dar vorbim și despre credința pe care o am eu și pe care o au ei. Când ajung acasă vin vreo 4-5 copii din vecini la noi, petrec un timp cu ei iar apoi merg în vizită la familii sau am întâlniri cu fetele. Deseori merg în marș de rugăciune prin zona în care locuiesc și mereu găsesc pe cineva cu care să discut. Seara petrec timpul învățând limba punjabi. Cam așa arată zilele mele de luni până vineri. Sâmbăta și duminica sunt diferite.”

Principala provocare cu care tânăra se confruntă pe câmpul de misiune este învățarea limbii. Adesea simte frustrare când dedică multe ore pe săptămână pentru a învăța limba, iar apoi se găsește în imposibilitatea de a comunica eficient cu cei din jur. „Într-una din zile mă aflam la o familie care mă ajută cu învățarea limbii și mi-au spus în limba punjabi: Gata, am terminat pentru ziua de astăzi, iar răspunsul meu a fost: Nu, mulțumesc, nu vreau cafea. Privirile lor m-au făcut să sesizez că nu am înțeles ce au spus. Astfel de întâmplări mă descurajează, dar ca să am motivarea de a continua acest proces, deseori râd de greșelile mele. Mă bucur când văd în fiecare zi că înțeleg tot mai mult și totodată mă bucur când reușesc să vorbesc cu oamenii în limba lor și ei mă înțeleg.”

În urmă cu o lună, Ana a avut parte de o experiență care a constituit o mare încurajare pentru ea, după ce s-a confruntat multă vreme cu complexul de a fi incapabilă să le vorbească oamenilor în limba lor.

„Sat sri akal. Sat sri akal je. (Bună ziua!, lit. Dumnezeu este adevăr) a fost primul lucru care l-am spus când am intrat în mașină, gata să merg la școală. Fiindcă a văzut că i-am răspuns în punjabi, șoferul a continuat să vorbească cu mine. M-am scuzat repede, spunând: Vorbesc doar puțin limba punjabi. Am continuat să vorbim, iar atunci când fața mea dădea semne că nu înțeleg ceea ce spune, găsea un cuvânt în engleză, în punjabi, sau gesticula. Pur și simplu ne înțelegeam. La un moment dat mi-a spus: Știi, ar trebui să te trezești în fiecare zi dis-de-dimineață, să te rogi la guru și să citești din Guru Granth Sahib (carte pe care shikiștii o consideră sfântă). Am zâmbit și i-am spus că nu am nevoie să citesc din cartea lor și să mă închin la guru, deoarece eu citesc din Biblie și mă rog Domnului Isus.

El a replicat: Eu m-am rugat lui Isus dar niciodată nu mi-a răspuns. După o clipă de tăcere în care încercam să găsesc cuvintele potrivite, l-am întrebat: Ai copii? Da!, a fost răspunsul lui. Am continuat: Exact cum tu le spui copiilor tăi: da, nu sau așteaptă, exact așa Domnul Isus ne spune nouă câteodată: da, nu sau așteaptă. Dar indiferent ce răspuns primim, este răspunsul potrivit, pentru că Dumnezeu ne iubește. Șoferul s-a uitat la mine curios și atunci am realizat că ceva lipsește: Duhul lui Dumnezeu îmi spunea că toate astea există pe baza unei relații cu El, așa că am continuat să vorbesc despre faptul că noi trebuie să fim prieteni cu Domnul Isus și atunci când ne rugăm trebuie să-I vorbim ca unui prieten. Bariera lingvistică mă limita în a-i putea explica cum trebuie, dar am folosit puținele cuvinte pe care le știam și în inima mea doream ca în ciuda acestei bariere Duhul Sfânt să îi vorbească. Când am ajuns la școală, a spus: A fost o plăcere să putem discuta! Atunci am realizat că puterea Lui Dumnezeu este așa de mare încât El îi poate vorbi unui om chiar și atunci când eu nu pot.”

O altă provocare constă în a locui împreună cu cei din echipa internațională, oameni care provin dintr-o anumită țară, cu cultura și limba lor, alături de Ana, din țara și cultura ei și toți împreună în India, cu cultura și specificul ei. „Se întâmplă adesea să avem probleme la nivel de comunicare unii cu alții, nu este ușor să lucrăm împreună, dar învățăm pe zi ce trece.” Pentru anul 2017, echipa are în plan să deschidă o cafenea sau un magazin cu produse de panificație și să organizeze ateliere creative pentru fete și femei.

Analizând avantajele slujirii ca fată necăsătorită, Ana afirmă că acest statut îi facilitează legarea de relații cu fetele necăsătorite de acolo – poate să petreacă timp cu ele, să le viziteze și să fie lumină în viețile lor, prin exemplul ei de trăire. Pe de altă parte, explică Ana: „Dezavantajul este că am prietene mai mari decât mine, căsătorite și când merg la ele în vizită este și soțul lor acolo. În momentele acelea mă gândesc dacă nu ar fi mai simplu să am un soț și să mergem împreună să vizităm familii. În plus, de multe ori simt nevoia să am pe cineva în mod constant lângă mine și să nu mai călătoresc de una singură.”

Pe lângă focalizarea pe învățarea limbii, Ana investește timp și în dezvoltarea relațiilor cu indienii pe care Domnul i-a adus până acum în viața ei. În continuare, misionara povestește despre relația ei cu Simran, o studentă de 21 de ani, cea mai apropiată prietenă indiancă: „Prietenia noastră a început atunci când mama ei mi-a spus într-una din zile să vizitez familia lor, că mă pot ajuta în învățarea limbii. Am început să merg tot mai des și pe zi ce trecea Dumnezeu a făcut în așa fel încât m-am apropiat tot mai mult de Simran și ea de mine. Pur și simplu, putem să fim noi înșine una cu alta și să discutăm liber orice. Am observat treptat cum bariera inițială dintre noi nu mai este. Ea mă strigă sorella și m-a surprins de Crăciun când mi-a dat în dar un tablou pe care scria în limba italiană: Zâmbesc deoarece ești prietena mea, râd pentru că nimic nu poate schimba acest lucru. Pentru mine acest gest a fost modalitatea prin care ea și-a arătat dragostea. Adesea îi vorbesc despre ceea ce face Domnul Isus în viața mea și despre cum mă conduce zilnic. Abia aștept ziua în care ea va alege să Îl slujească pe Domnul Dumnezeu.”

„Sunt 100% convinsă că principala nevoie spirituală de pe câmpul de misiune este cea de rugăciune. Este extrem de important să am oameni care să mă susțină zilnic în rugăciune. Iar ca nevoie fizică, realizez că am nevoie de prietenii puternice și de încredere aici în India.” Astfel, Ana ne îndeamnă să ne unim în rugăciune pentru ea și pentru lucrarea în care este implicată, cerând călăuzirea Duhului Sfânt în tot ceea ce face, capacitate în învățarea limbii, obținerea vizei pe termen lung (cea actuală fiind doar pe un an), înțelepciune în relaționarea cu localnicii, unitate și deschidere în echipă și ca tot mai mulți indieni să Îl primească pe Domnul Isus ca Mântuitor.

Iar în încheiere, mesajul ei pentru cititorii revistei este: „Căutați prezența Domnului Isus, petreceți timp cu El, bucurați-vă de El și lăsați-L să lucreze așa cum dorește. Și nu în ultimul rând, să ne întrebăm cu toții: Sunt lucrurile pentru care trăiesc vrednice de moartea lui Hristos? (L. Ravenhill)”

India este a doua cea mai populată țară din lume, cu o populație de 1,3 miliarde de locuitori și a șaptea în ierarhia țărilor după suprafață. După o perioadă sub conducere britanică, India și-a câștigat independența în 1947 ca națiune unificată, după un efort puternic depus în această direcție.

Numele India provine de la râul Indus – un singur nume pentru o regiune atât de mare și de diversificată. Este o țară care cuprinde 2245 de grupuri etnice, cu peste 1500 de limbi vorbite. Există nu mai puțin de 22 de limbi oficiale, la care se adaugă alte 122 limbi majore. Populația țării, flora și fauna, aspectul geografic și sistemul climatic sunt printre cele mai diversificate din întreaga lume. Capitala țării este New Delhi, al doilea cel mai populat oraș din India, după Mumbai. Religia predominantă este hinduismul (79,8%), urmată de islam (14,2%), creștinism (2,3%), sikhism (1,7%), budism (0,7%), jainism (0,4%) și altele (0,9%).

India este țara cu cea mai mare creștere economică din lume, însă în același timp se confruntă cu o rată crescută a șomajului, mari diferențe sociale și malnutriție.

Punjab, regiunea în care slujește Ana, se află în nord-vestul țării, la frontiera cu Pakistan. Acest stat s-a creat în 1946, odată cu împărțirea Indiei – vechea regiune Punjab cuprindea partea de vest, cu majoritate musulmană, care a devenit provincia pakistaneză Punjab și partea de est care a fost atribuită Indiei. Populația este de 27.704.236 locuitori, împărțită în 484 grupuri etnice. Punjab este unica regiune din India în care religia predominantă este sikhismul (69%). Limba oficială este punjabi, o limbă de origine indo-ariană, vorbită de peste 100 de milioane de nativi în întreaga lume.