Duceți-vă și faceți ucenici din toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.
Matei 29:19
Nu orice creștin care călătorește este un misionar! După cum există pericolul ca orice activitate a bisericii să fie considerată ca fiind misiune (Dacă toate sunt misiune, atunci nimic nu mai este misiune – Stephen Neill), tot așa există primejdia ca orice creștin care călătorește prin lume să se considere misionar.
De circa 20 de ani sunt implicat în misiune. Am făcut în aceste decenii zeci de călătorii, toate corelate în vreun fel cu misiunea, în aproape 40 de țări. Niciodată însă, niciodată, nu mi-a trecut prin minte gândul că aș fi un misionar. Am descurajat, de asemenea, orice tentativă a celor din jur de a mă considera misionar.
Misionarul, în înțelegerea mea, este un credincios matur, chemat de Dumnezeu, împuternicit de Duhul Sfânt, recunoscut și trimis de o biserică locală (sau agenție de misiune), care părăsește propria lui cultură (și țară), pentru a face ucenici ai Domnului Isus printre alte popoare, mai ales printre cele neatinse cu Evanghelia.
Până pe la mijlocul secolului trecut, cu mici excepții, cam toate confesiunile creștine erau de acord cu acest profil al misionarului. În acele vremuri, chemarea la misiune era pe viață și încă mai puteau fi reperați în activitate misionari de genul „one-way ticket”, adică aveau bilet doar dus, spre câmpul de misiune.
Lumea s-a schimbat însă radical odată cu terminarea Celui de-al II-lea Război Mondial și, mai ales, după prăbușirea comunismului. Planeta a devenit între timp, așa cum „profețise” în anul 1962 filozoful și sociologul canadian Marshall McLuhan, un imens sat planetar. Telecomunicațiile, radioul și transporturile, apoi televiziunea și internetul, au adus oamenii din lumea întreagă mai aproape unul de altul ca niciodată.
Misiunea fiind nu doar o activitate divină, ci și umană, a fost și ea afectată de aceste schimbări. Câmpurile de misiune nu mai erau la săptămâni distanță de casă, ci la doar câteva ore de zbor cu avionul. Familia misionarului nu mai trebuia să aștepte îngrijorată luni bune să primească o veste de la cei plecați; prin internet puteau să fie împreună, în fiecare seară, în sufragerie. Nu doar că misionarul putea ajunge acum mai des acasă și putea împărtăși mai rapid informațiile de pe câmpul de misiune, dar și biserica putea acum să ajungă la el mult mai ușor.
Așa a început o nouă eră în misiune – ceea ce cunoaștem acum a fi – misiunea pe termen scurt.
O bună bucată de timp misiunea pe termen scurt a fost o activitate conexă celei pe termen lung. Echipe de credincioși, din țara de baștină a misionarului, alegeau să nu își mai facă vacanțele în zone exotice, ci să își cheltuie banii de concediu pentru a-l ajuta pe acel trimis al lor, în proiectele pe care le avea: evanghelizare, ucenicie, plantare și construire de biserici, instruire de lideri creștini, educarea copiilor, ajutor umanitar sau medical. Misiunea pe termen scurt a fost la începuturile ei o lucrare de susținere a misionarilor de carieră și a bisericilor nou apărute în câmpurile de misiune. Odată cu trecerea timpului, din păcate, aceasta începe să devină o activitate care nu mai are de-a face cu nevoile de pe câmpul de misiune, ci mai mult cu agenda celor care efectuează aceste călătorii.
În zilele noastre, numărul celor care pleacă în misiune pe termen scurt, într-un an, l-a surclasat pe cel al misionarilor de carieră. Cheltuielile anuale pentru călătoriile pe termen scurt sunt deja mult mai mari decât cele pentru susținerea tuturor misionarilor de carieră. Așa că, pe drept cuvânt, misiologii dar și păstorii încep să se întrebe: merită? Este aceasta o lucrare care aduce beneficii Împărăției și celor neatinși cu Evanghelia?
Sigur că în evaluarea unei călătorii pe termen scurt nu trebuie luate în calcul doar cheltuielile; însă nici nu poate fi trecut cu vederea acest indicator. Un român, de pildă, pentru a ajunge într-o țară africană, pentru 10 zile, are nevoie de circa 1500-2000 de euro. Dacă pleacă o echipă de 20-25 de oameni (cum ați văzut deseori în poze) înseamnă cel puțin 35-50.000 de euro. Ce se face în acele zile? Deoarece limba și cultura sunt bariere evidente, pentru cei mai mulți, impactul echipei nu poate fi decât unul limitat. Așa că, de obicei, se zugrăvește un orfelinat, se gătește mâncare pentru câteva sute de copii, seara se face un program de evanghelizare, peste zi băștinașii sunt învățați să memoreze un cântecel în limba română și, desigur, se fac multe, multe fotografii. Uneori se organizează, la final, ca o „recompensă pentru efortul depus” și un safari de trei zile. Apoi echipa revine acasă.
Dacă cineva ar ajunge acolo peste o săptămână, ar realiza că orfelinatul este la fel de murdar ca și mai înainte, copiii sunt flămânzi și murdari din nou, iar cântecelul este deja uitat. Într-o țară unde oamenii trăiesc cu mai puțin de un euro pe zi, banii cheltuiți de echipă ar fi susținut un orfelinat cu 100 de copii mai bine de un an de zile. Dacă suntem sinceri și ne pasă într-adevăr de soarta orfanilor, ne dăm seama ușor că lucrurile se puteau face și altfel…
Nu doresc prin acest mesaj să arunc o anatema asupra a tot ceea ce înseamnă misiune pe termen scurt. Misionarii noștri au fost și sunt binecuvântați de echipe din România și din diaspora care vin regulat și îi ajută în proiecte. Au realizat enorm împreună. Au făcut evanghelizări, au înființat biserici, au zidit orfelinate, au renovat școli și spitale. Ne dorim să continuăm aceste parteneriate. Problema este că printre cei determinați și bine intenționați își fac loc, tot mai mult, un soi de turiști sub acoperire, care vor să pozeze în misionari, fără să cunoască, darămite să mai și plătească prețul chemării la misiune.
Cum putem identifica și lăsa apoi acasă turiștii sub acoperire? Iată câteva repere: pleacă în misiune nechemați și netrimiși! Nu țin cont de nevoile reale, comunicate de pe câmpul de misiune, ci vin cu propriile lor idei și proiecte! Ceea ce fac susține prea puțin sau deloc misiunea pe termen lung sau bisericile indigene. Sunt insensibili cultural. Nu dau socoteală nimănui. Schimbă mereu locațiile în care se implică. Își caută sponsori, deoarece contribuie puțin sau deloc la costurile călătoriei. Pozează în binefăcători ai băștinașilor. Caută propria lor faimă. Fac și apoi postează multe, foarte multe fotografii și filmulețe cu ei înșiși!
Nu aș fi scris niciodată aceste lucruri dacă nu aș fi realizat că acest tip de misiune nu doar că face o concurență neloială misiunii promovate în Scriptură, că deservește lucrarea de misiune, dar chiar șubrezește temelia misiunii biblice. Dacă cel care se mută în Afganistan și își riscă viața lui și a familiei lui se numește misionar, dar tot misionar este și cel care pleacă pentru 10 zile în Kenya, nu vi se pare că varianta a doua de a fi misionar este mai de dorit? Nu credeți că pentru o misiune de scurtă durată în Kenya vor fi mai mulți candidați decât pentru misiune pe viață în Afganistan?
Revin la versetul citat la începutul editorialului, verset atât de cunoscut de toți creștinii și care ar trebui să fie așezat la temelia oricărui crez și a oricărei practici misionare: „Duceți-vă și faceți ucenici din toate neamurile.”
Când Mântuitorul i-a trimis pe apostoli în lume, le-a dat o sarcină clară: să facă ucenici din toate națiunile pământului. El Însuși i-a modelat în propria-I școală de ucenicie, pentru mai mult de trei ani, înainte de a-i trimite să facă alți ucenici.
Misiunea implică așadar facerea de ucenici. Nicio altă sarcină sau activitate misionară nu ar trebui să primeze în fața acesteia. Iar facerea de ucenici ia timp. Costă. De aceea misiunea cere consacrare pe termen lung, uneori pe viață, învățarea limbii și a culturii și identificarea cu poporul la care ești trimis de Domnul. Dacă abdicăm de la misiunea de durată și o înlocuim cu surogatul numit misiune pe termen scurt, abandonăm de fapt mandatul pe care ni l-a dat Mântuitorul, acela de a face ucenici din toate neamurile.
Așadar căutați, încurajați misiunea pe termen lung, fără să împiedicați misiunea pe termen scurt care susține proiectele de lungă durată. Amintiți-vă însă mereu că nu orice creștin care călătorește este misionar. Cei mai mulți sunt turiști!
Be the first to comment