O examinare biblică și istorică a structurilor de trimitere în misiune transculturală

(Mesaj susținut în cadrul întâlnirii WAGF Missions Commission Roma 19-21 februarie 2018)

Ramura Missions Commission a Assemblies of God are scopul de a vedea că fiecare Consiliu Gene-ral din alianță are câte o structură de trimitere în misiune transculturală, care este potrivită pentru acesta.

Atât ideea unei structuri de trimitere pentru lucrare transculturală, cât și cea a flexibilității de a modela cum arată acea structură își au rădăcina în Scriptură. În continuare vom privi la Scriptură și la istoria misiunii pentru a argumenta faptul că structurile de trimitere sunt importante în desfășurarea misiunii transculturale și că Scriptura nu ne leagă de un singur model.

Argumente obișnuite împotriva structurilor de trimitere în misiune

• Fiecare biserică locală trebuie să trimită, la fel ca în Faptele Apostolilor, capitolul 13.
• Nu putem susține în întregime oamenii, precum în modelul occidental de misiune transculturală

Fapte 13 și echipa misionară

1. În cartea Faptele Apostolilor vedem două structuri mântuitoare pe care Dumnezeu le folosește pentru a duce Evanghelia lumii – biserica locală și echipa misionară.

2. Fapte 13:1-4 arată că biserica din Antiohia înțelegea că era ceva mai mult de făcut din mandatul scriptural dat lor decât ar fi putut să facă cu structura lor, care era o rețea multiculturală de biserici de casă.

„Caracteristica decisivă a acestei biserici misionare a fost natura poverii care i-a determinat pe diverși lideri să vină laolaltă, nu doar pentru a se închina Domnului, ci pentru a sta în așteptare înaintea Lui, pentru revelarea voii Lui cu privire la slujirea lor ulterioară. Din răspunsul și instrucțiunile date de Duhul Sfânt, deducem că povara lor viza o problemă pe care ei, ca adunare locală, nu o puteau rezolva. Faptul că postul este menționat de două ori (13:2-3), subliniază sentimentul urgenței…”

(Glasser 2005, 301)

3. Este clar că Pavel nu a primit chemarea sa misionară în Antiohia. El fusese deja implicat în Damasc, Siria și Cilicia, înainte să fie adus de Barnaba în Antiohia.

Lucrarea la care Dumnezeu i-a chemat în trecut a fost aceea de a înființa biserici acolo unde nu exista niciuna. Ei au venit în Antiohia cu acest scop, dar din moment ce exista acolo o biserică puternică, nu mai era nevoie de acea lucrare în Antiohia. Chemarea anterioară la o lucrare de pionierat trebuia să aibă efect continuu: Barnaba și Pavel trebuiau să meargă mai departe în locuri în care nu există biserici (Cummings 2001, 61).

4. Pavel și Barnaba au fost trimiși cu autoritate de către biserica din Antiohia, dar au fost eliberați pentru a merge și planta biserici transculturale, în alte părți. Joseph Cummings privește la cele 60 de utilizări ale verbului apoluo, tradus prin trimis și concluzionează:

Bazat pe această analiză, pare aproape ridicol să traducem Fapte 13:3 ca și cum ar indica faptul că biserica din Antiohia i-a „expediat” pe Barnaba și Pavel. Membrii acestei echipe misionare cu siguranță nu erau concediați, biserica nu se despărțea de ei, nici nu li se cerea să înceteze să mai fie o povară! Pare clar că acest verb ar trebui să fie tradus conform sensului lui natural și folosit mai frecvent, adică să indice că biserica din Antiohia i-a „eliberat” pe Barnaba și Pavel (adică, i-a eliberat de responsabilitățile locale și le-a permis să se întoarcă la tipul de activitate care i-a adus în Antiohia de la bun început) (62).

Fapte 13:4 indică faptul că Duhul Sfânt este Cel care i-a trimis și i-a călăuzit. Ei nu erau conduși de biserica din Antiohia, nici nu erau sub autoritatea acesteia în ceea ce privește luarea deciziilor. Ei dădeau însă socoteală bisericii și raportau ceea ce făceau.

5. Winter argumentează că bisericile locale se bazau pe modelul sinagogii, iar echipa de misionari pe modelul grupurilor evreiești care făceau prozeliți. El concluzionează:

De fapt, implicația misiologică profundă a tuturor acestor aspecte este aceea că Noul Testament încearcă să ne arate cum să împrumutăm modele eficiente; încearcă să elibereze orice viitori misionari de nevoia de a urma formele precise ale sinagogii evreiești și ale echipelor misionare evreiești și să le permită să aleagă structuri indigene comparabile, în nenumăratele situații noi care apar de-a lungul istoriei și în jurul lumii – structuri care vor corespunde cu credincioșie funcției modelelor lui Pavel, chiar dacă nu corespund formei lor!

(Winter 1999, 222)

6. Structurile misionare de trimitere din istoria misiunii sunt entitățile care au sarcina de a trimite lucrători chemați din biserica locală și de a-i plasa în grupuri misionare, pentru a planta biserici acolo unde acestea nu există.

7. Este important de observat independența pe care Pavel o are față de biserica din Antiohia. Activitatea sa era compusă din mulți lucrători, mai multe echipe, diverse surse și metode de susținere, avându-l pe Pavel, în mod evident, în poziția de conducere. În acest sens, Pavel ar putea fi considerat un prototip al agențiilor de misiune, mai multe echipe misionare fiind trimise, dar existând o filosofie de slujire transculturală distinctă care să le ghideze activitatea, aceasta fiind diferită de activitatea bisericii locale. Mandatul și metoda de practică a lui Pavel era de a planta biserici care să aibă un ADN biblic, care să existe în locațiile respective fiind o mărturie a lui Hristos și să slujească în dragoste și cu compasiune. Este demn de menționat faptul că el nu a construit instituții, nici nu s-a luptat să combată probleme sociale, ci a ridicat biserici care să fie colonii ale cerului pe pământ (Filipeni 3:20).

Diferitele structuri de trimitere pe parcursul istoriei Bisericii

1. În linii mari, structurile de trimitere oferă următoarele servicii: promovarea viziunii misionarilor în cadrul bisericilor, comunicarea cu acestea, gestionarea fondurilor pentru lucrătorii trimiși, recrutarea noilor lucrători transculturali, acreditarea și instruirea noilor candidați, plasarea lucrătorilor pe câmpul de misiune, dezvoltarea principiilor și strategiilor misionare, purtarea de grijă pentru membrii săi.

2. Winter argumentează că în istoria misiunii creștine continuăm să vedem funcția celor două structuri – bisericile locale și echipele de misionari – în timp ce forma s-a schimbat.

Tiparul adunării – biserici de casă precum sinagogi independente – a făcut loc unui tipar roman ca o rețea, unde episcopii aveau autoritate asupra a mai mult de o singură congregație, cu sferă de influență care acoperea teritoriul roman. 

Tradiția monahală, inspirată din structurile militare romane, a devenit vehiculul prin care Evanghelia a ajuns în regiuni noi.

Este suficient în acest moment pur și simplu să facem observația că deja, până în secolul al patrulea, existau două feluri de structuri foarte diferite – dioceza și mănăstirea – ambele semnificative în transmiterea și extinderea Creștinismului. Fiecare constituie un model împrumutat din contextul cultural al vremii sale, precum au fost și sinagoga creștină timpurie și echipa de misionari.

(Winter 1999, 223)

Ordinele monahale din Biserica Catolică au devenit vehiculele prin care cei care nu făceau parte din cler trăiau și slujeau în cadrul comunității, fiind sub o conducere religioasă. Călugării erau trimiși de către biserică, evanghelizau și înființau mănăstiri care slujeau ca modele de lucru ale societății creștine. Ulterior, ordinele religioase precum cel franciscan, dominican sau iezuit au dus Evanghelia mai departe. În ambele modele de structuri, odată ce lucrătorii au ajuns pe câmpul de slujire, activitățile economice în domeniul agriculturii, manufacturii și comerțului cu bunuri au dus la auto-susținerea financiară.

George Hunter al III-lea, scriind despre călugării celți care s-au răspândit din mișcarea fondată de Sf. Patrick menționează cinci teme cheie ale ecleziologiei lor misionare (2000, 47-53):

1. Ei au evanghelizat ca echipă. S-au identificat cu oamenii, au dezvoltat prietenii, conversații, i-au slujit și au depus mărturie în mijlocul lor.
2. Comunitatea monahală a pregătit oameni care să trăiască cu profunzime, compasiune și putere în misiune. Experiența lor avea o structură formată din cinci puncte:
   • Perioadă voluntară de izolare
   • Timp petrecut cu prietenul spiritual – un coleg căruia îi dădeai socoteală și căruia te mărturiseai
   • Timp petrecut în grup mic
   • Activități în comun: servirea mesei, muncă, învățare, recitarea Bibliei, rugăciune, închinarea comunitară
   • Obțineau experiență în slujire depunând mărturie printre oamenii pre-creștini.
3. Rugăciune imaginativă.
4. Slujire comunitară prin ospitalitate – primirea căutătorilor, vizitatorilor, refugiaților și musafirilor.
5. În procesul convertirii lor, căutătorii experimentau ce înseamnă o comunitate creștină.

Respingerea ordinelor monahale și religioase de către mișcarea protestantă a însemnat că aceasta nu a avut un vehicul pentru misiune transculturală timp de aproape 300 de ani. Influența puritanismului, pietismului și a mișcării moraviene și trezirile evanghelice din anii 1700 au declanșat voluntarismul protestant. Cei care erau interesați de a face evanghelizare în afara sferei normale a bisericii au realizat că era nevoie de noi structuri. Structurile existente ale bisericii puteau face doar ceea ce au făcut dintotdeauna.

Structurile puteau face doar ceea ce au făcut dintotdeauna; un concept nou necesita un instrument nou. William Carey a căutat să identifice acest nou instrument. Titlul tractatului său fundamental din 1792 este el însuși elocvent: O investigație despre obligațiile creștinilor de a folosi mijloace pentru convertirea păgânilor, în care sunt luate în considerare starea religioasă a diferitelor națiuni ale lumii, succesul demersurilor inițiale și aplicabilitatea demersurilor ulterioare. Cuvintele esențiale sunt „obligația de a folosi mijloace”. În pamfletul lui Carey se regăsesc elemente de teologie, istorie și demografie; dar în inima acestuia se află responsabilitatea creștinilor de a căuta instrumente adecvate pentru a împlini sarcina pe care Dumnezeu a plasat-o asupra lor.

(Walls 1996, 243-244).

3. Protestanții cei mai timpurii care au mers în India, parte din școala pietistă din Halle, Germania, au fost trimiși de Misiunea Regală Daneză, sub auspiciile regelui danez. Moravienii din anii 1700 au mers ca meșteșugari și s-au auto-susținut. Dar noua structură protestantă care l-a trimis pe Carey și care a fost remarcabilă în mișcarea misionară a erei moderne se baza pe modelul companiei de comerț, o asociație voluntară cu un scop.

Într-o societate voluntară, indivizi, biserici și adunări acționează împreună, de bună voie pentru obiectul unui interes comun. Este, în esență, o abordare pragmatică, proiectarea unui instrument pentru un scop specific.

(Walls 1996, 242)

4. Este important să ținem minte că, în timp ce forma – atât a bisericii locale, cât și a structurilor de misiune – s-a schimbat de-a lungul timpului, funcția a rămas aceeași. Acest lucru înseamnă că noi nu suntem legați de un singur model de structură de trimitere; în schimb, putem folosi structurile care sunt cele mai potrivite pentru contextul nostru. O singură măsură nu se potrivește cu toate situațiile, iar societatea misionară voluntară ar putea să nu slujească cel mai bine nevoilor tale.

---

Referințe citate:

C. Joseph and Michele. “Field Governed Mission Structures: Part I: In the New Testament,” International Journal of Frontier Missions 18.2 (2001): 59-66.

Glasser, Arthur F., Charles Van Engen, Dean S. Gilliand, and Shawn B. Redford. Announcing the Kingdom: The Story of God’s Mission in the Bible. Grand Rapids, Michigan: Baker Academic, 2005.

Hunter, George G. III. The Celtic Way of Evangelism: How Christianity Can Reach the West…Again. Nashville, Tennessee: Abingdon, 2000.

Walls, Andrew F. “Missionary Societies and the Fortunate Subversion of the Church.” In The Missionary Movement in Christian History: Studies in the Transmission of Faith, Andrew F. Walls, 241-254.  Maryknoll, NY: Orbis, 1996.

Winter, Ralph. “The Two Structures of God’s Redemptive Mission.” In Perspectives on the World Christian Movement: A Reader, edited by Ralph D. Winter and Steven C. Hawthorne, 220-30. Pasadena, CA:  William Carey Library, 1999.